Ioan Chirilă (25 octombrie 1925, Ismail (în acea vreme) România – 21 noiembrie 1999, București)
IOAN CHIRILĂ, alias Nea Vanea, Cronicarul (și jurnalistul și scriitorul) care mi-a luminat copilăria. Citeam și reciteam și răsciteam cărțile sale, facându-mă să fiu unul dintre cititorii cei mai fideli ai bibliotecii de cartier (din Mărăței) și să mă împrietenesc cu doamna bibliotecară. “Aspiram”, de asemenea, paginile Sportului, căutând prima dată să găsesc cronica meciului la care fusese trimis de redacție Nea Vanea.
CRONICARUL (asta se considera a fi în primă instanță) nu a murit. El există. Îl găsesc mereu pe raftul cel mai de sus al bibliotecii personale.
Iată un fragment decupat din albul propriu de amintiri minunate ale copilăriei:
CU AUTOBOZUL PRIN BUENOS AIRES, LA MUNDIALUL DIN ’78, CU NEA VANEA CHIRILĂ
… El Mundial, Buenos Aires… Iunie 1978. Mergem acasă. Mâine avem o zi grea. Buenos Aires a devenit pe neaşteptate un oraş vesel. Cupola Palatului Congreselor, înaltă şi zveltă ca cea a Sorbonei, arde. Prin zeci de orificii, ca la pepenii copilăriei noastre, lumina curge în stradă, peste taxiurile care au început concertul de claxoane. Aaaar-heeeen-ti-na, un fel de Bolero al Mundialului, care creşte fără stavilă.
Iată şi autobuzul 105. Opreşte numai dacă-i faci semn. Urcarea e prin faţă. Trebuie să te grăbeşti, pentru că rişti să rămâi pe jos. Şoferul din Buenos Aires e o figură cu totul aparte, pe care nu o poţi uita. Dacă muncitorul de bandă rulantă îşi calculează secundele, sfârşind prin a deprinde un ritm al său, şoferul de Buenos Aires nu are timp nici să respire. Pentru că în autobuzul de Buenos Aires el reprezintă totul.
Iată-l demarând, după ce a închis rapid uşile. Mâna stângă dirijează volanul. O scurtă mişcare a capului spre dreapta, ca la înotătorii care vor să respire. Se aude vocea călătorului. „Unul de cincizeci de pesos.” Şoferul întinde automat mâna spre claviatura biletelor, rupe unul „de 90”, fără să privească, îl întinde călătorului, aruncă hârtia de 100 de pesos spre parbriz, duce mâna din nou spre dreapta, aude – acesta este termenul – noua comandă, aruncă din nou hârtia spre parbriz, , face palma căuş sub „robinetul” de rest, marchează cu degetul arătător două deschideri de câte 10 pesos, culege monezile, întinde restul, frânează brusc, la câţiva centimetri de bara maşinii din faţă, se uită în oglinda retrovizoare, fixează călătorul care întârzie cu biletul, îl îndeamnă, ia suta, aruncă suta, dă restul, aude soneria din spate care cere oprirea, frânează brusc, deschide pentru coborâre, porneşte din nou, trage alt bilet, dă restul, are, în sfârşit, un moment liber, schimbă mâna pe volan, conduce cu dreapta, adună hârtiile şifonate de pe pervazul parbrizului, le netezeşte răsfirând degetele, ridică bucata de plumb di cutia în stânga, depune hârtiile „călcate” cu palma, repune plumbul, cineva întreabă unde e strada Tucuman, omul nostru răspunde automat „a şasea oprire”, ridică alt plumb de pe cutia cu hârtii de o mie, pune biletele pe faţă, îşi face monetarul, repune plumbul, extrage o hârtie deteriorată, o pune într-o a treia cutie specială, din nou plumbul, o altă sonerie de om nervos, altă oprire, intră încă cinci – şase, şi totul se reia, dreapta-lateral, hârtia de o sută, pervaz-parbriz, tras bilet, rupt bilet, cules rest, întins rest (împreună cu bilet), altul la rând, volan stânga, volan dreapta, înaintare fără volan, încrucişare de mâini, ca o gospodină care şterge praful, eliberare pervaz, ordine, potrivire de flori artificiale în văsuleţul fixat, privire în oglinda de sus, „Domnul de pe fotoliul doi, vă rog biletul… Da, mulţumesc, însă nu mi-aţi arătat abonamentul…”
La staţia Junin coboară mai mulţi. Acum are două secunde. Duce mâna sub instalaţia de bilete şi rest. „Oh, meşterii… Nu merge restul la piesele de 20.” Bâjbâie, încearcă, mâna stângă mereu pe volan, forţează maneta, trage, îi reia cursa, moneda cade, reparaţia provizorie a fost făcută din mers. Sonerie. Mai coboară cineva. În schimb nu urcă nimeni. Dă drumul la tranzistor, mă priveşte în oglindă. Vede cartea de acreditare. „Ce ţară reprezentaţi?” Răspund răspicat „Ru-ma-nia”… Mă taie: „Eram absolut sigur că o să vină Rumania la Buenos Aires. N-am înţeles deloc. Să baţi cu 2-0 la Zagabria (Zagreb, nota mea) şi să iei şase acasă. Nu cred că există în lume o echipă care să ia şase goluri acasă. S-a întâmplat ceva, altfel nu se poate. Brazilia, dacă joacă în Honolulu, nu marchează şase goluri.”
Oprire. Urcă două persoane. Floare la ureche. Două bilete. În schimb, restul e mai complicat. Rest la o mie. Dar şoferul nu pare în dificultate. Îmi face semn cu arătătorul: „Scuzaţi-mă o secundă.” Aruncă mia în parbriz, schimbă mâna la volan, duce stânga spre cutia cu sute, fără să privească, deşi traficul e foarte intens – mii de becuri roşii clipesc în faţă – ridică plumbul şi începe să numere „pe neve”, răsucind hârtiile între degetul mare şi arătător, apoi le bate „pe cant”, pentru aliniere, îndoaie bancnotele şi pasează restul, tot cu stânga, pe sub dreapta care nu lasă volanul, pentru că e un moment greu, de ambuscadă „şi n-o să stau aici o eternitate”.
Am scăpat! Acum şoferul e foarte galant. „Vă rog să vă daţi jos prin faţă… Vă rog… Nu-i aşa că vă place Argentina? Poate că ne mai vedem.” N-apuc să răspund. În staţia în care nu coboară nimeni, trei fete au şi sărit pe trepte. Autobuzul demarează. Dreapta. Parbriz, Rest. Plumb. Monetar. „Poate ne mai vedem”…
Valentin ANDREI
