Sântandrei, Anul Nou dacic
Sărbătorile şi obiceiurile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie corespund, ca dată calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile romanilor. în această perioadă Părinţii Bisericii creştine au fixat data de celebrare a Apostolului Andrei care a propovăduit credinţa în Iisus la Dunăre şi Marea Neagră în primele decenii ale mileniului întâi al erei creştine. Noua sărbătoare creştină s-a impus în conştiinţa credincioşilor împreună cu unele dintre atribuţiile zeului uzurpat, realitate confirmată de obiceiurile, actele rituale şi practicile magice din noaptea de 29/30 noiembrie.
Perioada calendaristică de trei săptămâni, deschisă de Filipii de Toamnă (14 noiembrie) şi închisă de Moş Nicolae (6 decembrie), care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Unele dintre aceste tradiţii au migrat, de-a lungul secolelor, spre solstiţiul de iarnă, la Crăciunul şi Anul Nou contemporan, altele, adevărate relicve preistorice, precum zilele dedicate lupilor şi strigoilor, au rămas pe loc. Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie) care sugerează, prin vârsta înaintată, apropierea morţii şi a renaşterii timpului calendaristic după 365 sau 366 de zile, pe locul de celebrare a Anului Nou dacic apar alţi doi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie).
Relatând informaţia lăsată de Strabon, conform căreia dacii se numeau dáoi, tradiţia consemnată de Hesychius că dáos era numele frigian al lupului şi că din rădăcina indo-europeană dháu (a strânge, a sugruma) au derivat Dáousdava, oraşul sau cetatea lupilor, numele unui oraş în Moesia Inferior (sudul Dunării). Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi, „cei care sunt asemenea lupilor”. Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul, şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt susţinute de un bogat material etnografic.
Norocitul anului
La Sântandrei, după toate probabilităţile Anul Nou dacic, abundau practicile magice de aflare a ursitei, a viitorului soţ. Fata de măritat prepara din faină de grâu o turtiţă subţire şi foarte sărată numită Turtucă de Andrei. În deplină curăţenie trupească şi sufletească, o cocea pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-şi potolească setea urma să o ceară de nevasă în cursul anului.
Alte fete, după ce soseau acasă de la sărbătoarea nocturnă numită Păzitul Usturoiului (29/30 noiembrie), semănau câte un căţel de usturoi într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale (Tudor Pamfile). Timpul marcat de sfârşitul lunii noiembrie era însă favorabil şi pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Unii bătrâni observau Cerul în noaptea de Ovidenie (21 noiembrie) sau de Sântandrei (30 noiembrie) şi noroceau anul: dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi.
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț
