Acum mai bine de zece ani, în 2012, doi oameni care au lucrat în administrația publică locală, doi primari din două comunități din Vestul județului Neamț au scos o carte. Anton Covasan și Niculai Țepeș-Nica (ca să respectăm ordinea numelor lor de pe coperta întâi) au strâns date geografice, statistice, dar, mai ales, istorice cu privire la comunele Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu Ardelean.
Oameni ai locului, cei doi autori (sprijiniți în demersul lor și de directorul Editurii Capriccio din Piatra-Neamț, reputatul profesor Constantin Horia Alupului-Rus, cunoscut ca un demn apărător al moștenirii strămoșești), au dat comunităților lor o lucrare documentată și, în același timp, documnetară despre o parte dintre ADEVĂRURILE istorice ale zonei. O spune răspicat, în prefața cărții, istoricul nemțean Gheorghe Radu (fost director al Arhivelor Statului din Neamț): „În mod fericit, «Răstignirea Carpaților » sintentizează istoria acestor locuri dar, din păcate, nu poate sintentiza și suferințele îndurate de acești români croiți anume de Divinitate cu tărie de stâncă și credință de apostol.”
Plecați la drum (cel al documentării), autorii au urmărit firul cronologic, aducând în fața cititorului date și dovezi încă din vremea preistorică. În Evul mediu, ei găsesc documente care atestă că Văile Bicazului și Dămucului au aparținut de domeniile mănăstirești de la Bistrița și Bisericani, pentru a ajunge la tumultoasele vremuri – pentru localnici – din timpul în care erau stăpâniți de imperiile țarist și austro-ungar, fiind „condamnați, nemeritat, epurărilor entice, religioase și intoleranței ideologice”.
Referitor la caznele indurate de-a lungul veacurilor de locuitorii din actualele comune Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu Ardelean, Anton Covasan scrie ca să rămână în mintea și inima urmașilor: „Răsfoind istoria, am constatat că dominația turcească pare a fi fost ca un înger față de cele două imperii – rus și austro-ungar –, a căror rapacitate teritorială s-a întins, trecând dincolo de prispa strămoșească a bicăzenilor, prin forță, minciună și furt.”
În precuvântarea sa și Niculai Țepeș-Nica invocă istoria: „Aflate la răscrucea imperiilor, cele trei comune românești au făcut parte din prada furată de Maria Tereza – altfel, sânge nobil, putere recunoscută și educație strălucită la înaltele curți ale Europei. Că undeva, acolo, în istorie, și-a recunoscut nedreptatea, asta nu ne-a mai fost de nici un folos, nici chiar după ce Europa modernă, în 1944, a rescris granițele României.”
Lucrarea de aproape trei sute de pagini pline cu documente din arhive (plângeri oficiale, procese-verbale, diverse hotărâri ale stăpânirilor) este menită de cei doi autori nu doar urmașilor, ci, așa cum o afirmă repetat în interiorul cărții, și oamenilor care dețin – vremelnic, ce-i drept – funcții din administrația locală și centrală. Nu încape nici un dubiu, „Răstignirea Carpaților”, aflată la granița monografiei cu istoria, merită a fi citită și, de ce nu, recitită.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
