Vulturul de pe monumentele comemorative ale eroilor, de pe stema României şi de pe stâlpii funerari din cimitire este substitut al sufletelor morţilor, al moşilor şi strămoşilor.
În sanctuarul preistoric de la Ceatalhuyuk (mileniul VII Î.H.) din partea de SV a Turciei asiatice actuale, vulturul, pasăre rapace care atacă trupurile decapitate, reprezintă Zeiţa Morţii. Excarnarea cadavrelor lăsate pradă păsărilor şi animalelor carnivore sunt amintite, ca rit funerar, de Părinţii Bisericii creştine în legătură cu judecata universală. Popoarele care au practicat ritul excarnării trupurilor neînsufleţite de păsările de pradă aveau convingerea că morţii nu pot ajunge în lumea fericită a sufletelor dacă sunt în carne şi oase.
Blestemele româneşti cu moartea fac aluzie la diferite rituri funerare, în special la cel de înhumare „Mânce-te pământul!”, „înghiţi-te-ar pământul!” şi de incinerare „Ardi-te-ar focul!”. Dar, în unele blesteme cu moartea din folclorul erotic sunt invocate şi păsările răpitoare de zi (corbul, vulturul) pentru a excarna persoanele care despart dragostele: „Cine desparte doi dragi,/ Tragă-i corbii carnea-n fagi/ Oasele pe sub copac”; „Cine ne-a despărţit pe noi,/ Ducă-i corbii carnea-n văi,/ Oasele prin copaci;/ Pune-i, Doamne, carnea-n fagi/Şi oasele prin copaci/ Cui a despărţit doi dragi”.
În unele cântece funerare din Cartea românească a morţilor, vulturul apare şi ca pasăre care duce sufletele defuncţilor în lumea cealaltă. (Ion Ghinoiu)
Documentare: Valentin ANDREI
