Cartea zilei: „DUMINECA ORBULUI”

Pentru mine, „duminica orbului” era o zicere sarcastică, referitoare la alegerea lui Ion Iliescu ca președinte al României libere, mai 1990. Atunci când și eu, ca foarte mulți alții, am votat în (mare) necunoștință de cauză. Și de oameni. Și de caractere. Mă refer la cei implicați atunci în lupta politică: Iliescu, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu.

Asta a fost până mai acum vreo câteva zile. Până am luat din bibliotecă romanul lui Cezar Petrescu. „DUMINECA ORBULUI”. A fost nu doar o lectură plăcută, ci și una plină de revelații.

Una dintre ele ar fi ilustrată de înțelegerea mult mai profundă a lumii înconjurătoare de către un orb. Orb veritabil, care stătea în poarta unei biserici bucureștene, fără să cerșească, fără să se jeluiască. El primea de la oameni banii aruncați în pălăria ce o ținea în poală. Laolaltă cu cererea fiecăruia de a se ruga pentru izbăvirea păcatelor, pentru noroc în dragoste, pentru reușita unei viitoare căsătorii și multe alte neîmplinri lumești.

Orbul acesta, pe lângă faptul că nu cerșea, nici nu folosea agoniseala bănească în folos propriu. Ducea o viață simplă, austeră chiar, dar avea asigurat un acoperiș deasupra capului și hrana zilnică. Așa că tocmise un avocat și făcuse act de donare în scop caritabil, la sfârșirea sa din viață, a întregii sume care s-ar fi strâns la acel moment. Întorcându-se, seara, acasă, el depozita miluirea zilei care tocmai trecuse într-o față de pernă.

Dar acest orb era mai filosof decât mulți învățați la un loc. Cu celelalte simțuri ascuțite, el asculta pașii oamenilor care îl „miluiau”. Și a constatat că la apropierea de el, oamenii erau încărcați și copleșiți de greutățile traiului lumesc. După depunerea „ofrandei”, îndepărtându-se de orb, pașii deveneau mai ușori, așa cum li se preschimba și sufletul eliberat de povară. Concluzia trasă de orb: „voi nu dați de pomană pentru mine. Vouă vă dați de pomană. Și astfel vă ușurați cugetele muncite.”

Un alt personaj, Ioachim Grult, iese în evidență, lăsând, părere personală, în umbră personajele centrale ale romanului (cei doi îndrăgostiți – Sergiu „Gigi” Miclăuș și Gina Alimănescu). Acest Ioachim Grult este considerat de toată lumea, dar în primul rând de familia proprie (care îi și face rost de un loc la balamuc), drept un veritabil nebun.

Dar faptele relatate în opera lui Cezar Petrescu m-au condus la o cu totul altă percepție. Omul avea conștiința cea mai trează dintre toți cei printre care se învârtea. Imaginea de nebun care i se construise o folosea spunând în față adevăruri pure și cutremurătoare. Căci, nu-i așa, nebunii au voie să spună orice, oriunde și oricând. Precum bufonul plăsmuit de Shakespeare.

„DUMINECA ORBULUI” e romanul care, după ce l-am terminat de citit, mi-a plăcut mai mult decât un altul scris tot de Cezar Petrescu, „Calea Victoriei”. În ambele sunt descrise destine care eșuează, în ambele este criticată societatea „mondenă” a epocii. Dar impresia mai puternică mi-a lăsat-o „Dumineca orbului”.

Ele, romanele, au fost scrise, unul după altul, în aceeași perioadă și au fost editate împreună într-un ciclu imaginat de autor și intitulat „Capitala care ucide”.

Valentin ANDREI,
Editura Nona, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț