Mi se întâmplă ades ca atunci când caut ceva anume să dau peste alte lucruri, unele adevărate comori, care zac în neuitare. Tot astfel, am regăsit un material jurnalistic consemnat în „Monitorul de Neamțˮ (30 octombrie 2006) de reputații ziariști aplecați mai mult pe teme culturale, Ioan Amironoaie și Viorel Cozma. Era vremea desfășurării ediției a XXI-a a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț, iar artistul „luatˮ la întrebări era marele muzician Johnny Răducanu.
„ȘTII, CÂND CÂNT, SUNT ATÂT DE DEȘTEPT…!ˮ
interviu cu Johnny Răducanu
Johnny Răducanu e un tip cu totul și cu totul special. Se exprimă plastic – el însuși cultivă o plastică a comportamentului – dar adeseori incoerent. Este acea incoerență lascivă a unui mare artist, imperator peste tărâmul lui. Este el însuți. Are și o mare doză de candoare. E de invidiat sincer pentru această însușire. Vorbește cu nonșalanșa și libertatea de spirit a aceluia care nu-i datorează nimic primarului general al Capitalei sau mai marelui peste cultură. Mândru de pitorescul obârșiei lui, o tratează cu nemilă și umor concentrat. Se consideră un perfecționist și crede că muzica e singurul mod în care se poate exprima plenar și desăvârșit.
Despre artiști și impostori
Reporter: Credeți în viața de după moarte?
Johnny Răducanu: Cum?! Nu. Cum să cred în viața de după moarte? Da’ ce întrebare-i asta, bre? Dar cine-i curios să știe ce se-ntâmplă? Din contră, dacă este ceva, sunt foarte curios să văd ce căcat voi face acolo.
Rep.: Atunci, ce mai plănuiți să faceti în viața dumneavoastră pământeană?
J.R.: Românul, valahul ăla puturos de la Dunăre, are o maximă. O maximă foarte frumosă. Ăștia sunt ca gasconii în Franța. Ăștia nu trebuie ignorați. Sunt puturoși rău, dar destepți ai dracului. Zice, „Dă-mi, Doamne, mintea de apoi!ˮ. Asta-i. Am vorbit cam destul.
Ascensiunea în viață, din orice punct de vedere, afaceri, meserie, nu face decât să te înalțe, dar, în același timp, este și foarte periculoasă, jalnică. Răspunderea este imensă.
Rep.: Învierea si reînvierea artistului ține de această răspundere? Sau este o creație pe care nu o putem stăpâni?
J.R.: Reînvierea artistului?
Rep.: De fiecare seară, la urma urmei, cu fiecare personaj…
J.R.: Artistul nu reînvie niciodată. El e viu din capăt până la capăt. Oriunde ar fi.
Rep.: Dincolo de rol?
J.R.: Dincolo de tot. Nu există asta. E o invenție a noastră, că ne place să…
Rep.: Atunci, credeți că artistul poate fi îmblânzit?
J.R.: Niciodată.
Rep.: Dar, cineva a vorbit despre dezâmblânzire.
J.R.: Cred că atunci când spui artist te referi la postura reală a unui artist și nu la cei care sunt artiști pe un sfert, au și o chemare, încă un sfert, și până la urmă nu sunt nici jumătate de artist. Dezâmbânzirea funcționează la indivizi care sunt impostori. Care n-au cu ce.
„Nichita, fratele meu albˮ
Rep.: Vai, pentru cât de puțin a scris Nichita Stănescu… Pentru că la moartea lui, se spune, a încetat să bată inima pământeană a lui Mihai Eminescu.
J.R.: Dom’le, Nichita a fost fratele meu alb. Era un poet minunat, un om foarte bun la suflet și foarte fain. Și avea o mulțime de „nichitismeˮ care te lăsau lat. Apare așa, deodată, nu l-a pus nimeni, și spune: „Ceaușescu are dreptate!“. Am înnebunit cu toții, înțelegi? În parc, asa, hodoronc-tronc. Pe Elena o numea Popoescu… L-a apărat pe Eugen Barbu că a făcut un plagiat… așa, tot felul de minuni d-astea. Îi iertai totul, pentru că era un mare generos și un mare talent, știi?
Rep.: Totuși, în ziua de azi, cine are dreptate?
J.R.: În situația în care e România? Dintr-o nenorocire imensă, care sper să treacă la fel cu cum a trecut și în alte țări, nimeni.
Saxofonul și filosofia
Rep.: Maestre, vi se spune jazz-man, dar îndrăznesc să vă aduc la cunoțtiță, cu riscul de a fi amendat, că nici măcar nu e jazz ce ați cântat dumneavoastră, cel puțin în această seară.
J.R.: Păi, asta nu e jazz.
Rep.: Păi, nu e. Ce e atunci? Pentru că mulți vă identifică cu acest fenomen sonor.
J.R.: Treaba lor. Fiecare poate să facă tot ce vrea. Ce cânt în spectacolul ăsta nu e jazz, ci e muzică. Dar și jazz-ul cântat de marii interpreți de gen, mari improvizatori și mari talente, e spirit. Emil Cioran, care nu știa despre jazz nimic, era prieten cu Beckett… Samuel. Care era mai aproape de jazz. S-au dus la un club, la o boată prin Paris. Erau multe astfel de localuri, unde cântau mari saxofoniști. Și Cioran, care era total ignorant în asemenea lucruri… Era cel mai mare stilist al limbii franceze, dar asta nu însemna că nu putea fi și tâmpit, știi? De altfel aceste două lucruri fac un geniu. Eu, în cele mai multe cazuri, sunt idiot. Dar când cânt sunt atât de deștept că mă și mir de mine cât sunt de grozav. Una fără alta nu functionează. Si atunci, Emil Cioran, care habar n-avea de blues, vede un negru cântând într-un saxofon și zice: „Vine unul și suflă într-un burlan și-ți elimină toată filosofia învățatăˮ. Din clipa aceea, Emil a crescut în ochii mei. A fost marea dovadă că era o minte, știi?
Brâncuși lustruia statuietele cu mână
Rep.: Țineți mult la pian, nu-i așa?
J.R.: Fără el nu mă pot exprima.
Rep.: V-am auzit cântând și pe înlocuitori electronici.
J.R.: E o nenorocire. A cânta pe o clapă e o nenorocire. Nu, nu se poate comenta. Este o nenorocire pentru muzica ce este făcută și trebuie să se exprime pe un instrument care este deja consacrat.
Rep.: L-am auzit în această seară pe Ion Caramitru cântând. De fapt, nu cântând, ci trăind într-o nouă formă de expresie, ceea ce altădată ar fi recitat. Cum ați ajuns la chestia asta?
J.R.: El cântă niște lucruri foarte grele. S-au mirat și cântăreți de operă de pe la Cluj, de pe unde am mai umblat… Cum poate să cânte asemenea intervale?
Rep.: Dificile, e adevărat.
J.R.: El cântă prin talent, are voce… de la taică-su… machedonul, avea și el voce, da…
Rep.: Cântă și la chitară…
J.R.: Puțin. Asta nu-i dă dreptul să cânte. El are voce de la natură și pune în față o dorință și o iubire nebună de a o face. Înțelegi? Dar are o manie nebună: de a freca, de a lustrui. De aia a început să mă enerveze și pe mine, că și eu sunt mare frecător, dar el mă întrece. A ajuns ca Brâncuși. Știi ce făcea? Lustruia statuetele alea mici cu mâna, cu podul palmei. L-a trimis odată Rodin pe Moore, ăla care făcea statui sudate, fiare, sârme.., la el și l-a găsit că freca statuile cu mâna. Cu mâna!!!
Rep.: Le oferea căldură umană, maestre. J.R.: Nu, lustrul cel mai bun este ăla făcut cu piele de om. Și la pian se cîntă cu mîinile, nu cu mănusi. Eu sînt perfectionist, întelegi? Si în orice fac sînt perfectionist.
Reamimtire realizată la inițiativa lui Valentin ANDREI
