Multe le-a fost dat să trăiască înaintaşilor noştri. Vremurile de restrişte ale neamului românesc s-au succedat, aproape fără încetare, vreme de multe veacuri. Pus la grele încercări, românul a fost nevoit să improvizeze mereu pentru a supravieţui. Astfel, aflat în calea năvălirilor ţăranul nostru, om cu scaun la cap, şi-a adaptat locuinţa inventând locuri de adăpost pentru el şi bunurile sale.
O adaptare interesantă a locuinţei tradiţionale, găsită de etnologul Ion Ghinoiu, a fost adăugarea unei noi încăperi, fără uşă şi ferestre, numită tainiţă sau ascunzătoare. Între tindă şi camera de curat era construită o mică încăpere. Intrarea în ascunzătoare se efectua, în caz de nevoie, prin podul casei, În tainiţă se păstrau, în vremurile nesigure, zestrea fetelor, hainele de sărbătoare, proviziile alimentare. În unele zone ale ţării, de pildă în Câmpia Olteniei şi Munteniei, la planul obişnuit al bordeiului, tindă şi cameră de locuit, se adăuga o cămăruţă bine camuflată.
În timpul cercetării sale etnografice, Ion Ghinoiu a aflat, de la ţăranii pe care i-a vizitat, despre astfel de ascunzători: „Bordeiul avea tindă şi odaie. Mai avea o chiţimie unde se ascundeau fetele, de turci şi lucrurile mai de preţ. Se intra printr-o uşă mică; îi dădeau cu var ca să nu se vadă. Puneau şi un macat acolo” (Smârdioasa, jud. Teleorman). „În jurul gospodăriilor se săpa un şanţ, iar din pământul scos la suprafaţă se construia un zid gros din lut bătut. Zidul, care ţinea loc şi de gard, era acoperit cu vegetaţie abundentă formată din cătină şi spinii” (Furculeşti, jud. Teleorman).
Valentin ANDREI
