De ce Săptămâna nebunilor? Conform normelor tradiţionale, una din perioadele cele mai bune pentru făcut nunţi era aceea dintre Bobotează şi Săptămâna albă. Spre sfârşitul acestei perioade, puţini flăcăi se mai gândeau la însurătoare, acest fapt amărând pe unele fete care se jeluiau astfel: „Trec Câşlegile pustii,/ Aştept staroste să vii!/ Şi-l aştept mamă pe-al meu,/ Doar m-oi mărita şi eu!” O fată din acestea, de-a dreptul disperată, se gândeşte chiar la moarte: „Duminică-i Lăsat de Săc,/ Mă duc mamă să mă-nec/ Unde-o fi balta mai largă,/ Să-mi încapă zestrea-ntreagă./ Să mă-nec cu şapte odată,/ C-am rămas nemăritată”.
Lumea satului a dovedit destulă înţelegere pentru suferinţele acestor fete bătrâne, cât şi pentru proştii, urâţii şi nebunii satelor de altădată. Aceştia, cu toţii, alături de văduve, văduvi şi de feciorii tomnatici, puteau să se căsătorească şi în această Săptămână a nebunilor! Doar aşa se explică „inflaţia” de nunţi din multe sate de altădată, uneori fiind semnalate nu mai puţin de şapte-opt nunţi pe zi…
Săptămâna nebunilor sau Săptămâna albă conținea zile precum Joia nepomenită, Joia necurată, Joia biasii, Godinele, Vlaşii, Viaşii sau Vracii ochilor, zi care prezintă practici ale magiei imitative (spălarea cămăşilor, pentru a deveni albe), cât şi tabuuri (se continuă interdicţiile torsului lânei). Se pare că ziua a primit un patron specific (Vlaşii sau Vracii ochilor), ce aminteşte de Sfântul Vlasie din calendarul fix, care este răspunzător de curăţenia şi sănătatea ochilor.
O altă denumire a zilei era aceea de Joia furnicilor, fiind ţinută pentru ca furnicile să nu năpădească casa şi grădina; în caz contrar, se credea că furnicile ajung să le mănânce din mână sau intră în legume. Pe cât posibil, în această zi oamenii nu pomeneau nimic de furnică, „ca să nu vină în casă”… Femeile, pentru a fi sigure că nu se întâmplă lucrul acesta, se trezeau dis-de-dimineaţă şi făceau turtă furnicilor, pe care puneau unt şi multă brânză; uneori, această turta era pusă pe un muşuroi, alteori era mâncată într-un loc anume de copii, aceştia trebuind neapărat să lase firimiturile la furnici.
Oricum, ziua trebuia să fie serbată, altfel se socotea că furnicile strâng seminţele din pământ în muşuroaie. O credinţă generalizată îi prevenea pe cei care vor neapărat să lucrează în Joia furnicilor că mâinile le vor amorţi pentru totdeauna; alţii ziceau că cei prea harnici acum vor suferi de… furnicături. Această joi este una dintre cele trei socotite a fi printre cele mai periculoase de peste an.
Vinerea ouălor , zi din Săptămâna albă, face parte din ciclul Vinerilor scumpe şi poate fi considerată o anticipare timpurie a unei sărbători specializate dir. Postul Mare, care avea în vedere atât bunul mers al creşterii păsărilor, cât şi evitarea contaminării cu sacrul sărbătoresc.
Surprinzător, există şi o primă Sâmbătă a lui Lazăr, e vorba de Sâmbăta albă sau Sâmbăta ursului de la finalul Săptămânii brânzei, zi în care bătrânii spun că un Lazăr ar fi mâncat plăcinte, după care a fost el însuşi… mâncat de urs.
Revenind la Săptămâna nebunilor ar fi de menționat că, potrivit etnologilor, în acest spațiu temporal timpul îmbătrâneşte şi se degradează, expresiile practice fiind apariţia mascaţilor, rostirea cuvintelor şi a expresiilor licenţioase, strigarea fetelor nemăritate, întoarcerea spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni la Moşii de iarnă. Momentul culminant al ceremonialului nocturn îl constituia, prin unele locuri, arderea simbolică a divinităţii sezoniere închipuită printr-o mască din paie de grâu. Săptămâna albă, a brânzei sau a nebunilor se încheia, desigur, cu Lăsatul Secului de brânză, de Paşti sau de Postul Mare
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
