Aducem un mic omagiu unui OM care, acum nouă ani, a început un nou drum, acela al Eternităţii: Domnului Constantin Cucu, cu nemărginită preţuire. Vă propun să vă opriţi, preţ de cinci minute, şi să lecturaţi un text scris de domnia sa, text care constituie preambulul unei cărţi fascinante.
„ACASĂ
Încurcând între ele veacurile, m-am pomenit fără voie pe dinafară, fără îndoială, acolo, la poale de munte, paşii mi s-or fi oprit într-unul din ele, dar nu ştiu în care şi când am prins rând, oricum, pare a fi cel mai departe, în locul în care toate cele ştiute de mine s-au risipit ca o părere, fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi fost. Bunăoară, îl întreb pe unul de-mi iese în cale ce mai ştie de părintele Neculai.
Părintele Neculai, se minunează el, n-am auzit de părintele Neculai, pe-al nostru îl cheamă Dumitru. Aşadar, nu-l ştii pe părintele Neculai. Nu, domnu’. Dar Ghiţă al lui Chipăruş, cel din vale, care umbla cu nuiaua şi aducea fântâni în gospodăriile oamenilor, el cred că mai trăieşte. Este pe-aicea unul Ghiţă, da’ nu-i zice Chipăruş, îi zice Coşulă, şi n-are nuia. Nu-l ştii, aşadar, pe Ghiţă al lui Chipăruş, dar de Viorica, prescorniţa, tre’ să ştii. Nu, prescorniţă îi Ruxandra lui Tomuleţ, mătuşa Sanda.
Vai de oamenii ăştia, nimeni nu mai ştie de nimeni. I-am întrebat pe toţi şi nu-l mai ştiu pe scripcarul Iorgu al lui Dulamă, ţiganul de stârnea furtuni la hora din prund, nu-l mai ştiu pe Frăsinel al lui Mugurel Toia – ăsta bea la rămăşag un raft de tărie în han la Procovoaia şi pleca spre casă drept ca lumânarea, ba mai zicea şi săru’ mâna la babe. Nu-l mai ştiu pe conu’ Todel.
Nu prea era el conu’, căci nici să se iscălească n-avea habar, dar trecea prin sat în cămaşa lui albă ca neaua, cu pălăria pe-o parte şi cu floare în cordea anume să leşine fetele-n porţi. Nu-l mai ştiu nici pe Tăchiţă al Savetei Tizului, fierarul, nici pe Mitru al lui Săvel, fluieraşul, nici pe Ţibucan, paznicul de ogoare. Întreb ca zăludul în stânga şi-n dreapta de Leanţa lui Cucuruz, că doară a moşit satul de-un veac într-altul, şi de Păstrămoaia, tămăduitoarea, şi de Lina lui Curecheanu, lumânăreasa, şi de Radu al lui Răuruscă, cel de-ţi punea strachina pe cap şi te tundea mai ceva ca Ştrulică din poarta Bacăului, sau de Gligore Acatrini, vărarul, sau de moş Ilie, potcovarul.
Doamne păzeşte, dar satul ăsta numai ştie de nimeni, bag seamă, însă în temerile mele, n-am îndrăzneală să mă trag mai aproape, să aflu, că şi pe mine m-a şters din amintiri. Și de ce n-ar fi făcut-o, ce treabă să mai aibă satul cu un străin venit de cine ştie unde, neştiutul de i-a trecut hotarul fără îmbiere, pus pe întrebări anapoda, despre unul, despre altul. E al naibii de rău când nu mai eşti stăpân pe timp şi pe locuri, când te strivesc anii tăi şi ai celor de te-au ţinut cândva, he, he, demult, alături, şi te-au pierdut, sau i-ai pierdut, sau te-au fugărit din gând pentru purtarea ta nepotrivită, că te-ai dus unde-ai văzut cu ochii când aveau mare nevoie de tine, când trebuia să le întorci apa de ţi-au turnat-o în prima scaldă, şi cea de-ai băut-o din ivzoarele Tihărăii, şi pâinea pe care şi-au rupt-o de la gură ca să-ţi potolească lăcomia ta de domn cu carte-n traistă. N-are cine să-ţi sape-n suflet dojana că te-ai rupt de tine şi de toţi ai tăi şi de-atâtea cântece rămase necântate şi de-atâtea vorbe rămase nevorbite şi de-atâtea doruri lăsate de izbelişte.
Ce ai cu satul, el şi-a văzut de-ale lui, a suit şi a coborât pe sfoara timpului cum i-a fost datul, nu s-a lăsat prins în păienjenişul amintirilor, că l-au silit la drum lung poruncile neodihnei date de cei de dinainte, şi blestemul lor de-a şti şi de-a uita, că doară au trecut şi ei prin multe încercări, şi poate de asta au răzbit, că n-au mai privit în urmă, au călătorit şi-au tot călătorit, de la moş la moş şi de la veac la veac, cunoscându-şi şi pătrându-şi rostul. Tu te-ai poticnit în paşi, înşelându-te şi înşelându-i, până au socotit ei că-i încurci şi că e timpul să te uite. Nu-i mai aşteapta la vorbă, drumurile-s ferecate, acolo, sub grinda timpului unde-a fost ţintuit, răbojul nu mai rabdă crestătură.”
(Constantin Cucu, „În volbura apelor – povestiri”,
editura Asachi, Piatra-Neamţ, 2012)
