Din vremuri străvechi, mâncarea nu a avut doar rolul de a hrăni omul la modul propriu. Hrana a fost văzută, din cele mai vechi timpuri, ca o mulțumire adusă zeităților pentru tot binele și frumosul care li se întâmpla oamenilor. Astfel, erau sacrificate animale – oi, boi, capre și multe altele, în funcție de credința popoarelor – pentru ca zeitățile să fie satisfăcute, iar oamenii să trăiască, în continuare, în împăcare cu sine.Și românii, de veacuri, procedează la ritualuri în care hrana are un important rol spiritual.
Pentru a ostoi foamea celor morți sunt făcute pomeni, în zilele de sâmbăta, precum și în marile sărbători ale anului, în care pe primul plan este mâncarea și băutura.Din cartea Elenei Niculiță-Voronca, “Datinile și credințele poporului român”,scrisă acum mai bine de un veac, am ales capitolul în care se vorbește despre BUCATELE LA ROMÂNI.
“Pentru ce mâncãm? Zice românul:
«De n-aș bea și n-aș mânca,
Ca frunzița m-aș usca.»
Pe om mâncarea îl ține. Mâncarea e mai înainte decât orice, chiar și decât îmbrãcămintea, căci la o foame dezbraci de pe trup și vinzi, ca să mănânci. Așa suntem blastamațide Dumnezeu, ca să mâncăm, de când a greșit strămoașa noastră, Eva. Numai acei oameni cari vor fi după noi, după ce se va sfârși lumea, nu vor lucra, nici vor mânca ca noi, ci se vor hrăni din duhul sfânt. (Nicolai Nandriș,Mahala)
Bucatele la români La țaran, hrana cea mai de căpitenie e păpușoiul. Din acesta face malaiul sau pânea de păpușoi coaptă în cuptor și mămăliga pe care o fierbe în toate zilele, despre care zice rusul:
«Faci mămăliga, măi Ivane,
Fie crudã, numai mare!»
Din mămăligă se face «urs», un boț rotund de mămăligã în mijlocul căruia pui brânză de oi și-l pui pe jaratec să se prăjascã. Tot din făina de păpușoi se face la stână «balmușul», o mămăligă rară, fiartă pe jântiță, în care, când se mestecă, pun unt. Balmoș se poate face și acasă pe smântână, – se mănâncă ca un fel de bucate cu lingura. Mămăliga se mănâncă cu orice mâncare, numai cât cu mâncare de făină se înțelege că nu.
Alăturea cu mămăliga, târgovățul mănâncă pâne de grâu, – pânea de sacară e la români puțin cunoscutã. Doară când nu erau păpușoi pe la țară, se făcea pâne de sacară, altădată și de orz, dacă nici sacară nu era. În pâne, ca să crească, se punea de demult «țaică», care se lua de la berărie – un fel de plămădeală ca spuma de la bere, care însă era scumpă: 3 lei vechi litra.
Cine obicinuia a face totdeauna pâne în casă, își făcea drojdie de casă numite «votcale». Acestea se făceau și să fac în modul următor: să lasă de la pânea făcută cu drojde o bucată de aluat, pe care o pune să dospească 3 zile pe cuptor. A treia zi, dimineață, se toarnă o litră de vin în aluat și-l lasă o jumătate de zi să se moaie. Când se pune vinul, dacă vrai, pui și-o ceașcă de miere.
Deoparte se pregătește într-o covată tărâțe de grâu cu de păpușoi, iar la foc să pune să fiarbã o oală cu hamei – vro câțiva pumni – ș-o sîtă plină de coji de ceapă cu creastă cu tot și o mână – nu plină – de perje afumate. Cu fiertura aceasta se opăresc tărâțele și, când sunt reci, se amestecă și aluatul. Apoi, se apucă la frământat și se lasă să dospească iar trei zile pe cuptor.
A treia zi, se cerne pe masă făină de păpușoi sau presori tărâțe și, luând cu mâna aluat, faci din el turtițe mici și le bați în făină, ca să nu se prindă de masă, apoi le așezi rând pe scânduri și le pui să se usuce pe horn. Afară, la vânt, nu se pot da. Într-o săptămână sunt gata și le pui în săcultețe și le păstrezi la loc uscat – după o sobă. Când vrai să faci pâne, pui la muiat cu apă abia caldă, decusară, 3 sau 4 turtițe și ai pânea cea mai gustoasă ce poate fi. (de la mama autoarei, Botoșani)”
Valentin ANDREI,
Centrul pentru cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
