La începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger la toate plantele ca acestea să spună cum vor să arate. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el a mai lăsat-o o zi să se hotărască.
În acea zi, păpădia rugându-se, a dat cu ochii de Soare și văzând cât e de frumos, s-a hotărât să arate ca el, să-i zică îngerului că vrea să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Apoi văzu Luna și se răzgândi, vroia să arate ca ea. Să fie albă, rotundă, frumoasă.
Dar văzu și stelele și îi plăcură și acestea. Când veni iar îngerul la ea, nu știa ce să zică, voia să fie ca soarele, ca luna și ca stelele, nu era hotărâtă. Așa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorințele.
O altă legendă povestește că Zeul Vântului dinspre sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung și auriu. I-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea, se mulțumea doar să o urmărească de la distanță, zile de-a rândul.
La un moment dat, tânăra fată n-a mai apărut, iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenușiu, ciufulit. Zeul a înțeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre nord, care a suflat asupra ei și i-a distrus pletele superbe.
Zeul Vântului dinspre Sud a oftat atunci cu tristețe, iar părul fetei s-a desprins și s-a împrăștiat în toate direcțiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată. Legenda spună că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul Vântului dinspre sud suspină cu tristețe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu.
Celții considerau că păpădia (Taraxacum officinale) este un remediu în cazul bolilor de inimă. De asemenea, era folosită pentru înlăturarea necazurilor provocate de zâne sau alte ființe magice.
