„SE POATE SPUNE CĂ TRĂIESC UN VIS! FAC PARTE DIN ACEI 0,1 LA SUTĂ CARE AM STUDIAT, M-AM FORMAT PENTRU UN LUCRU ŞI CHIAR ÎL ŞI PRACTIC!”
Pe 7 mai, unul dintre cei mai activi muzicieni ai țării, violoncelistul Răzvan Suma și-a aniversat ziua de naștere. Am găsit, printre documentele de arhivă păstrate cu sfințenie, un material scris în 2008, după participarea sa la Vacanțele Muzicale (CONCERT SIMFONIC cu orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” Bacău, dirijor: Valentin Doni, solist: RĂZVAN SUMA; programul a cuprins compoziţii ale lui Antonin Dvoŕák: Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor op.104 şi Simfonia a IX-a în mi minor op.95 „Din lumea nouă”), material care cuprinde și un scurt interviu, publicat atunci de „Realitatea nemțeană” („Realitatea Media” de astăzi):
Răzvan Suma, violoncelistul pe care-l descoperisem într-o după-amiază de primăvară a anului trecut, mă fascinase. Acolo, în mica sală de festivităţi a Liceului de Artă „Victor Brauner”, l-am întâlnit pentru prima oară, alături de doi prieteni ai săi: Alexandru Tomescu şi Horia Mihail. Împreună mai făcuseră o „năzbâtie” – termenul folosit chiar de Răzvan. Un proiect care să conţină recitaluri în treizeci şi două de oraşe ale ţării, locuri în care să ducă fiorul muzicii de bună calitate.
La Vacanţele Muzicale de anul acesta (2008, n.a.), într-o seară de început de iulie, omul Răzvan Suma avea să mi se dezvăluie mult mai mult decât o făcuse cu un an în urmă. Impresia ce mi-a lăsat-o la finalul discuţiei a fost că am întâlnit un tânăr de succes al zilelor noastre. Unul care şi-a definitivat studiile în afara ţării. Un tânăr care, umblând mult prin lumea largă, a văzut multe şi are o grămadă de idei. Multe „năzbâtii”, cum le zice el. Şi pe care chiar le pune în aplicare. Este energic, neobosit – şofează ca un pilot de curse. Este deschis oricui îl ascultă. E și sensibil. Se simte prin modul în care se exprimă. Verbal, dar şi artistic. Cam acesta e, în câteva cuvinte, omul Răzvan Suma.
– Ştiu că nu sunteți pentru prima oară la Piatra-Neamţ…
– Da, am mai fost în primăvara anului trecut cu un recital al formaţiei din care fac şi eu parte, alături de Horia Mihail şi Alexandru Tomescu, „Romanian Piano Trio”.
– Mai ştiu că ați studiat cu nume grele din domeniul muzicii de violoncel, Marin Cazacu fiind primul nume care-mi vine în minte…
– Marin Cazacu, mai mult decât un nume greu, mai mult decât un violoncelist mare, mi-a fost ca un tată, un idol. Cam tot ce a însemnat influenţă profesională şi umană din perioada de studenţie. Dar şi înainte şi, mai ales, după această perioadă.
– Într-un interviu pe care l-ați acordat postului Radio România Muzical spuneați că vă considerați un om norocos pentru faptul că ați ajuns să practicați în domeniul care vă place cel mai mult şi pentru care v-ați şi pregătit.
– Da, e adevărat. În câteva cuvinte, se poate spune că trăiesc un vis. Toată viaţa ne pregătim pentru lucruri pe care nu le facem niciodată. Mulţi colegi de-ai mei fac cu totul altceva. Studiază muzica şi fac medicină. Sau construcţii. Sau tot felul de minuni. Eu fac parte din acei 0,1 la sută care am studiat, m-am format pentru un lucru şi chiar îl şi fac! Şi îl fac la nivelul la care chiar vreau. Nu vreau nici măcar mai sus… Poate că tind la mai sus. Dar nu-mi doresc o carieră care să-mi afecteze viaţa personală.
– Spuneți-mi câte ceva despre acest trio formidabil („Romanian Piano Trio”).
– Ha, ha. Suntem toţi întorşi în ţară. Cu toţii am studiat în America (S.U.A., n.a.), dar şi în alte părţi. Încercăm să facem ceea ce ar trebui alţii să facă. Să organizăm turnee, deschidem case de disc. Ne producem noi discurile, noi ne găsim şi sponsorii. Chiar aşteptăm nişte profesionişti să vină să facă astfel de treburi. E obositor să faci şi manegeriat pe lângă partea artistică.
– Spuneați că ați studiat şi în State. Ați putea să faceți o paralelă între cele două sisteme de învăţământ muzical, cel de la noi relaţionat cu cel de peste ocean?
– Nu se poate face o paralelă. Pentru că în România există un nivel, îl găseşti cam peste tot în ţară. Să zic, poate Bucureştiul un pic mai sus, dar apoi, întreaga ţară e la acelaşi nivel. Unul înalt. Însă, în America poţi să găseşti de la foarte slab la foarte valoros. Extremele sunt mult mai întinse, mult mai depărtate decât la noi.
– Cum rezistați să faceți şi carieră solistică, și în acelaşi timp să șiconcertați în formulă de grup? Se ştie că, pe lîngă „Romanian Piano Trio”, vă mai aflați şi în componenţa formaţiei „Cellissimo”.
– Păi, cam așa: alăltăieri am avut concert la Braşov, până acum trei zile am imprimat în fiecare noapte câte un compact disc, luni (discuţia avea loc sâmbătă 5 iulie 2008, n.a.) imprimăm un altul. Ceilalţi au şi ei concerte chiar acum, la ora la care dialogăm. Rezistăm foarte bine. Muncim mult. Şi conducem foarte mult.
– Timp liber mai aveți?
– O, da! De marţi încolo.
– Ce vă place să faceți în timpul liber?
– Joc fotbal…
– Chiar jucați? Nu mulţi tineri joacă. Multora le place fotbalul, dar de jucat…
– Eu chiar joc!
– Cu ce ați vrea să plece acasă cei care vă ascultă un concert?
– Să plece cu bucuria în suflet! Chiar şi în momentele triste, tot bucuria e sentimentul pe care vreau să-l transmit.
– Astă seară ați reuşit pe deplin! Mulţumesc mult pentru timpul acordat.
– Cu mare plăcere.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
