Paznicul lumii de dincolo care latră sufletele necunoscute ale morţilor în prima noapte după sosire este, în credinţele populare, Căţelul Pământului. Iscusit, acesta ar fi participat, alături de arici, la Zidirea Lumii. Este un câine alb, cu corp alungit şi picioare scurte, însă nevăzător, iar când latră are glas strident, înfiorător.
Noaptea iese din pământ şi latră pe la mormintele din cimitire, pe la troiţe, pe margine de drum, prevestind moartea şi alte nenorociri. Despre lătratul său aminteşte şi Mihai Eminescu în poezia Strigoii: „în numele Sfântului/ Taci s-auzi cum latră/ Căţelul Pământului/ Sub crucea de piatră!”
Imediat după înmormântare el controlează mormintele şi muşcă de nas sau de urechi morţii cărora li s-a greşit ceva la înmormântare. Pedepseşte în special morţii cărora nu li s-a dat la înmormântare banul pentru plata vămilor. Pentru a lăsa în pace sufletul proaspăt sosit în lumea de dincolo, rudele de aici îi aprind în prima seară după înmormântare un foc pe mormânt.
Aceşti câini infernali sunt pomeniţi şi de vechii hinduşi în imnul Rig-Veda X, 10: „treci în fugă pe lângă cei doi câini vărgaţi, cu patru ochi din rasa căţelei Sarama pe cărarea care duce la ţintă; apoi du-te la strămoşii tăi darnici, care se desfată la ospăţ împreună cu Yamma”.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
