Simbolul oricărei călătorii este băţul, bâta sau toiagul. Fără acest tovarăş de drum, omul nu părăsea niciodată gospodăria. În multe sate, băţul era la începutul secolului al XX-lea substitutul celui care îl purta. Rezemat de poartă sau de uşă, păzea simbolic casa lăsată de stăpâni neîncuiată cu lacăte şi chei. Legătura dintre om şi bâtă era de ordin spiritual, ca între fraţii de cruce. În păstorit, băţul şi ciobanul se despărţeau unul de altul numai în timpul mesei.
Spre deosebire de fraţii de cruce care se legau până la moarte, când se anula la cimitir deasupra gropii sau mormântului prin diferite practici de dezlegare, băţul sau toiagul la înmormântare rămâne nedespărţit de tovarăşul său şi pe lumea cealaltă. În trecut se punea în groapa mortului un băţ crăpat la un capăt în care se introduce un ban, interpretarea fiind următoarea: în timp ce cu băţul se sprijină la mers şi se apără de duşmani, cu banul, defunctul plăteşte vămile din lungul drumului.
În satul Comana de Jos din jud. Braşov se așeza „până nu de mult, în mâna mortului sau în copârşeu, o botă din lemn de brad”, ne arată etnofolcloristul Ion Ghinoiu. După unele credinţe, băţul i-ar fi necesar călătorului să se apere de câinii morţilor, de căţeii pământului, care îl latră ca pe oricare necunoscut în prima noapte după înmormântare. în aceste credinţe îşi află originea obiceiul de a i se confecţiona mortului un toiag, o lumânare egală cu lungimea trupului, încolăcită ca o spirală și aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
