Stâlpul funerar este un butuc înalt din lemn ridicat în ziua înmormântării ca substitut al defunctului rămas printre cei de aici. Stâlpul din lemn a fost înlocuit, în mare parte, de crucea creştină din lemn, piatră, metal şi alte materiale.
Prin aceeaşi modalitate erau reprezentate şi divinităţile în templele Siriei antice: cea masculină printr-o coloană de piatră şi cea feminină printr-un trunchi de copac. Sunt încă sate în sudul Transilvaniei unde la căpătâiul mortului se pune la înmormântarea bărbatului, alteori la înmormântarea femeii, stâlp de lemn, nu cruce.
În multe aşezări din Oltenia, lângă stâlpul funerar este aşezată, la şase săptămâni, crucea definitivă, din lemn sau din piatră. Prin Muntenia crucea de piatră aşezată la şase săptămâni lângă crucea provizorie de lemn se numeşte stâlp. Stâlpii şi crucile de lemn au siluete umane, cu cap, ochi, gură.
Identitatea mortului (sexul, vârsta şi, adesea, starea socială şi economică) este exprimată simbolic prin mărimea stâlpului, prin ornamentele pictate, sculptate, scrijelite şi prin alte simboluri funerare aşezate la mormânt (brad, steag, suliţă). Pe stâlpi şi cruci apar motive geometrice (rombul, triunghiul), astrale (rozeta solară, luna) şi antropomorfe.
Surprinzătoare sunt reprezentările plastice ale păsărilor-suflet de pe stâlpii şi crucile cimitirelor din Oltenia şi sudul Transilvaniei redate prin cioplire sau traforare în întregime sau pars pro toto. Lângă stâlp se amenajează, ca în gospodăria din sat, diferite anexe: un mic adăpost unde arde lumânarea sau candela, scaun de odihnă, măsuţă pentru sprijinirea pomenilor.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
