Această sărbătoare era un hotar, o dată limită care marca încetarea anumitor munci, precum punerea în pământ a meiului, ovăzului, cânepii şi, mai ales, a porumbului. Valoarea practică a acestei interdicţii reiese din vorbele unui ţăran ardelean: „nu se mai seamănă porumb, căci ies graurii şi mănâncă grăunţele”.
Se spunea că cine mai punea porumb după 21 mai „degeaba căsneşte, căci îngălbeneşte porumbul ca graurul”. Și prăşitul în vii trebuia terminat până la Constantin graur, zicându-se că după această sărbătoare înfloreşte viţa-de-vie.
Ca să alunge duhurile rele şi necurate, unele femei afumau tâmpul cu tămâie şi stropeau cu agheazmă, în timp ce mai ales crescătorii de animale, spre a fi apăraţi de farmece, blesteme şi vrăjitorii, aprindeau un foc mare, numit „focul viu”, în jurul căruia se aşezau cu toţii. Până şi oile erau trecute, „ca să fie ferite de rele”, prin fumul acestui foc ritual.
În unele zone ale României, mai ales acolo unde oile urcau a munte peste vară la 21 mai, în funcţie de starea vremii şi respectând un ritual complex, se desfăşura „ieşirea oilor”. Versul popular consemna evenimentul: „La Sfânta Mărie Marie/ Tulesc oile devale./ Şi se duc şi nu mai vin/ Pân’ la Sfântul Constantin”. Tot acum se sfătuiesc păstorii şi hotărăsc cine va fi baci în acel an, unde anume vor face stânele şi pe cine vor tocmi la păscutul oilor.
Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena erau socotiţi de către ţăranii români de pe vremuri „părinţi ai Sfintei Cruci”. Potrivit credinţei populare, ei ar fi descoperit crucea pe care a fost răstignit Iisus, într-un loc cu mult busuioc. De atunci, busuiocul ocupă un loc foarte important în viaţa creştinilor, înlocuind uneori chiar crucea sau simbolizând sângele Domnului. În amintirea acestei descoperiri, oamenii de altădată păzeau cu străşnicie sărbătoarea celor doi Împăraţi.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
