Cel care priveşte de pe margine ceremonialul Căluşului are impresia că membrii cetei au în ei ceva diavolesc, că s-au îndepărtat de Biserică şi de Dumnezeu, că au încheiat un pact secret cu o altă divinitate.
La intrarea în ceată, Căluşarii depuneau jurământ faţă de Căluş, altă divinitate decât cea creştină: „Căluşul e lucru diavolesc: Hristos a trimis pe Pământ Duhul Sfânt, iar Diavolul a făcut Căluşul” (Bârca, jud. Olt); „Noi fugim de biserică. Căluşul nu lucrează cu biserica” (Segarcea, jud. Dolj); „Zilele când joacă Căluşul sunt zile diavoleşti.
Nu se lucrează în aceste zile. Se zice că îl ia Diavolul din Căluş sau din Iele. Cel luat era sărit de căluşarii care mestecau pelin şi usturoi” (Perieţi, jud. Olt); „Căluşarii se duc la baltă şi jură acolo. Dacă spun ceva din ce au jurat, se îmbolnăvesc şi mor” (Bârca, jud. Dolj); Căluşarii din Şirineasa, jud. Vâlcea, se închinau „la trei zâne lăsate de Dumnezeu pe Pământ ca să pocească lumea”
Prin tot ceea ce fac, căluşarii doresc să semene sau să se confunde cu divinitatea cabalină căreia i se închină: numele de botez (Ion, Vasile, Nicolae) sunt înlocuite cu cele de cal (căluşar, călucean, căluşer, căluţ), poartă pinteni şi zurgălăi la picioare, clopoţei sau salbă de clopoţei la brâu, bete încrucişate sub formă de ham pe piept, imită în timpul jocului mersul la pas, tropăitul şi galopul calului, execută figuri acrobatice de încălecare a calului şi de potcovire a acestuia. în unele cete, unul dintre căluşari imită până şi nechezatul.
Prin dansurile căluşăreşti oamenii încercau să câştige, pe principiul similia similibus, trăsăturile de invidiat ale calului: virilitate, putere, eleganţă. Aceste virtuţi ale calului l-au propulsat în preistorie din lumea animalelor în lumea zeilor.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Sursa: etnograf Ion Ghinoiu
