Iunie este luna a patra în calendarul roman înainte de Caesar şi a şasea în calendarele iulian şi gregorian, fiind dedicată zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate.
Pentru că în această vreme se coc cireşele, primele fructe ale anului, luna iunie se numeşte, local, Cireşar sau Cireşel. Este perioada solstiţiului de vară, când ziua devine cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul, iar vegetaţia ajunge la maturitate.
Cu toate acestea, recoltele, oricât de promiţătoare ar părea, sunt acum numai o făgăduinţă; orice furtună, vijelie, ploaie torenţială însoţită de grindină poate devasta lanurile de grâu şi rodul livezilor şi viţei-de-vie.
Din războiul dintre forţele benefice cu cele malefice omul, lipsit de putinţa de a şti de partea cui va fi victoria, a preamărit sfinţii creştini îmbrăcaţi în haine păgâne (Timoftei, Vartolomeu, Onofrei, Elisei, Sânpetru), dar şi divinităţile precreştine îmbrăcate în haine creştine (Drăgaica, Sânzienele).
La acestea se mai adaugă, intr-un an cu dată mobilă a Paştelui la 23 aprilie, Joile Verzi, Moşii de Ispas, Moşii de Vară, Duminica Mare, Căluşul, Rusaliile, Marţea Ciocului, Lăsatul Secului de Sânpetru.
Căluşarii, herghelie divină
După înălţarea Domnului la Cer în ziua de Ispas, Pământul şi lumea de aici sunt lăsate zece zile, până la Pogorârea Sfântului Duh în ziua de Rusalii, fără dumnezeire. Este cea mai critică perioadă a calendarului: Domnul Iisus se ridică la Cer fără ca Duhul Sfânt să coboare pe Pământ.
De această situaţie profită Rusaliile, suflete rebele ale morţilor, care refuză să plece în lumea lor de dincolo, aduc mari nenorociri pământenilor. Pentru a le îmbuna, oamenii le împart pomeni în Sâmbăta Rusaliilor sau în dimineaţa zilei de Rusalii, le răsfaţă numindu-le Zânele, Frumoasele, Şoimanele etc. Se foloseşte însă şi o tehnică magică mai dură: ameninţarea şi alungarea lor de ceata războinică a căluşarilor.
Ceata căluşarilor este anturajul divin al zeului Căluş care se naşte în ziua de Strodul Rusaliilor, îl desfată jucând în săptămâna Rusaliilor sau a Căluşului şi, în final, îl omoară şi îl înmormântează la Marţea Ciocului. Ceata cabalină se numeşte Căluşari, Căluş în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, Căluceni în Banat şi Moldova, Căluşerul în Transilvania.
Eliberat de funcţia magică de altădată, jocul căluşarilor este valorificat astăzi de ansamblurile artistice care obţin mari succese pe scenele interne şi internaţionale şi la competiţiile coregrafice de anvergură. Măiestria de dansator, rezistenţa fizică şi sănătatea robustă a bărbaţilor erau criterii de bază pentru a fi primiţi de Vătaf în ceata căluşarilor.
Ei trebuiau să joace pe timp de vară până la epuizare, colindând pe la casele din sat şi din alte aşezări învecinate. „Ca să-l iau în Căluş, spunea un Vătaf, trebuia să stea în aer cât mai mult timp” sau „Când joacă să nu i se vadă picioarele”.
Cunoscutul folclorist Harry Brauner, care a însoţit la Londra căluşarii din Pădureţi (jud. Argeş) în vara anului 1935, descrie procedeul prin care Vătaful întărea muşchii jucătorilor în timpul călătoriei cu trenul: „Jucătorii erau obligaţi să se întindă, pe rând, pe bănci, în vreme ce vătaful şi ajutorul lui izbeau cu bâta pe pulpa şi muşchii picioarelor
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
