Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ

Din anecdotica festivalului

Vacanţele Muzicale la Piatra-Neamţ este un Festival plecat de la o idee şi care a crescut, aşa cum mulţi au spus-o, precum Făt Frumos din basme. În decursul anilor în preajma scenei şi prin culisele manifestării s-au petrecut multe întâmplări.

Hazlii, inedite ori mai triste, norocoase sau ghinioniste. Multe dintre ele reţinute de memoria celor implicaţi. Altele uitate şi acum, în plină ediţie aniversară, reamintite.

Ideea Vacanțelor a fost o emanație colectivă

Să începem cu începutul. Alexandru Moroşanu povesteşte despre începuturile manifestării. „Aceste Vacanţe Muzicale de la Piatra-Neamţ au fost un fenomen! Ele provin dintr-o idee absolut sclipitoare a celui mai mare dirijor pe care l-a avut România după Constantin Silvestri, e vorba, desigur, de Ion Baciu. Ideea i-a aparţinut.

Era problema practicii studenţilor.Maestrul Stoia se tot întreba atunci cum să facă cu studenţii. Iar Ion Baciu – omul căruia eu îi datorez întreaga mea carieră profesională, omul care mi-a fost şi părinte – cel care conducea deja acea orchestră studenţească minune intitulată ORCHESTRA SUPER, acel «Stradivarius» pe care el şi-l construise singur, a venit cu această idee.

Aceea unui festival studenţesc în care ei, studenţii, să cânte şi, astfel, să-şi facă şi acea practică productivă obligatorie. Vacanţe active! Mihail Cozmei era atunci decan şi secretarul organizaţiei de partid. Achim Stoia era rectorul Conservatorului. Ei doi au preluat ideea lui Baciu, cel care era foarte ocupat atunci. Ideea Vacanţelor Muzicalea fost, de fapt o emanaţie colectivă.

Mie nici nu-mi place să mă gândesc că unul sau altul a fost iniţiatorul Festivalului. Nu! Au fost mai multe creiere. Uite, un singur creier, Ion Baciu, a avut o idee. Dar ca să fie pusă în practică a fost nevoie de alţii. Altfel, totul ar fi rămas doar la stadiul de idee. Apoi, degeaba era idea lui Baciu, degeaba se gândeau Stoia şi Cozmei, dacă nu era mintea lui Potângă! Şi dacă nu era nici Bunghez. Cel care a fost alături din primele momente. Aşa că, iată, s-au adunat cinci persoane.”

Primul concert simfonic al Festivalului

Despre primul concert simfonic, despre emoţiile trăite în culise şi pe scenă, despre feed-backul provocat, despre toate acestea îşi aminteşte unul dintre cei implicaţi, regretatul actor Cornel Nicoară, un pilon important în organizarea primelor ediții. Cel care, povestind, retrăieşte totul la o intensitate ridicată.

„Începutul… Prietenul şi colegul de generaţie, Corneliu Calistru, dirija orchestra. Venea cu o propunere muzicală tentantă: «Peer Gynt» de Grieg. Eu trebuia să încerc să nu-i încurc pe muzicieni rostind versurile din piesa cu acelaşi nume de Henrik Ibsen. Orchestra repeta la Iaşi, eu la Piatra-Neamţ, urmând ca la sosirea lor să vedem ce şi cum.

Prima repetiţie pe scena Teatrului Tineretului. Pe scenă, orchestra, la pupitru, Corneliu, în faţa mea şi în jur o pădure de microfoane. Eram foarte emoţionat! Era pentru prima dată în viaţa mea când mă aventuram în acest gen de spectacol. Ca să-mi mai maschez starea, am întrebat dezinvolt ce e cu pădurea de microfoane. Aşteptam un răspuns care să mă liniştească.

Însă, când am aflat că de fapt urma să se facă o înregistrare pentru Radio Iaşi, pulsul meu a luat-o razna bine de tot! Am stabilit câteva mici detalii şi am început repetiţia. Totul a mers şnur, inclusiv înregistrarea pentru radio! Ştiu că la final eram vlăguit, precis suficient de verde la faţă, surd la aplauzele orchestrei, însă fericit că am ajuns la sfârşit.

Efectul spectacolului am reuşit să-l conştientizez prima dată la Săvineşti, după câteva zile, când, în pauzele în care nu recitam, mă uitam în sală şi înregistram cu uimire şi bucurie cum muzica făcea minuni, cum oameni simpli din sală deveneau adevărate cutii de rezonanţă pentru muzica lui Grieg!

Se cântă la mănăstire şi fără acord politic

Pentru realizarea primei ediţii a Vacanţelor Muzicale la Piatra-Neamţ, desigur a fost necesar, chiar decisiv, acordul venit de la forurile politice. Mai ales că iniţiativa celor trei ieşeni – Ion Baciu, Mihail Cozmei şi Achim Stoia – nu s-a materializat în dulcele târg al Ieşilor tocmai… din cauză de acord politic!

Oare se putea în acea vreme şi fără acordul mai marilor zilei? Răspunde Constantin Potângă, mai marele peste treburile culturii din judeţ la acel moment. „Mergea şi fără aprobări. Un exemplu: un concert al corului dirijat de Sabin Păutza, concert ce a avut loc la Mănăstirea Neamţ.

Ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. N-am cerut aprobarea nimănui. Domnul Bunghez şi cu Ion Baciu, fie-i ţărâna uşoară, au cerut încuviinţarea mitropolitului Iaşiului cu privire la repertoriu. Acel cor, parcă «Animosi» se numea, trebuia să meargă la un festival de muzică bizantină ce urma să aibă loc undeva prin Polonia.

Iar studenţii din acel cor simţeau nevoia ca cineva să-i audieze. La Iaşi tot nu se găsise cine să-i audieze, aşa că i-am chemat la noi, la Neamţ. Mult mai încoace în timp, Ion Dodu Bălan, cel care atunci era adjunctul ministrului Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, mi-a spus că atunci când au aflat ce se întâmplase la mănăstire au îngheţat de frică să nu se afle la Comitetul Central şi să-i tragă la răspundere.

Pe ei, nu pe cei de aici. Nici nu ştiu dacă s-a aflat mai sus de el, dar nimeni n-a avut de tras de pe urma întâmplării ăsteia. Aşa era conjunctura atunci. Însă, dacă aveai îndrăzneală şi ceva autoritate, şi, mai ales, dacă voiai să realizezi ceva, se putea. Situaţie valabilă şi azi, de altfel, chiar dacă condiţiile sunt cu totul altele.”

Improvizaţii artistice de succes

De la Londra, soprana Nelly Miricioiu e şi ea dispusă la amintiri. „O întâmplare rămâne ca o amintire deosebită: Arta Florescu, care era profesoara noastră de la cursul de măiestrie, fiindcă eram atât de bună la a învăţa muzica modernă, mi-a dat o piesă a unui compozitor (modern, firesc), nu îmi mai amintesc cine…

Fără să îmi dau seama, am pierdut cinci pagini. Când am ajuns să cânt era prea târziu să pot face ceva. Aşa că am început să… improvizez. Pianista, o tipă extraordinară, a reuşit să facă la fel ca mine. Faţa Artei Florescu era VERDE!!! Când am terminat nici nu s-a uitat la mine. Doar mi-a zis: «fetiţo, îţi admir curajul!» şi a plecat mai departe.

Trebuie să adaug că, spre surprinderea mea, compozitorul, care era şi el de faţă, nu şi-a dat seama că am improvizat! Ha, ha, ha! Poate era distrat, poate am interpretat eu prea bine!… Momentele petrecute la Piatra-Neamţ, la Vacanţe Muzicale, erau rare şi minunate.

Pentru noi, studenţii, era singura posibilitate de a petrece, şi de a simţi că suntem tineri! În restul anului eram serioşi şi munciţi din greu. Să nu se înţeleagă că la Vacanţe nu se muncea. Dar era o altă atmosferă. Mult mai relaxată.”

Gânduri de la Sáo Paulo

O altă studentă a Vacanţelor Muzicale, regretata mezzosoprană Mariana Cioromila, profesor de canto la Sáo Paulo, completează şirul amintirilor. „Sunt foarte încântată că pot povesti despre oamenii care ne-au ajutat, pe noi studenţii anilor şaptezeci, tineri înfometaţi de calitate şi responsabilitate, să ne vedem visele împlinite. Pe vremea aceea, noi, studenţii, eram într-o mare concurenţă cu noi înşine.

Doream să dăm tot ce putem. În acelaşi timp, eram dornici să vedem unde eram, în  plan tehnic, dar şi pe plan interpretativ. Ca orice tânăr fără experienţă, fiecare dintre noi dorea să ştie dacă face tot ce trebuie, tot ce este posibil ca să fie în slujba artei. A artei de calitate.

Erau momente în care, chiar fără să ştim exact ce însemna acea calitate, instinctiv simţeam că ceva lipseşte. Şi atunci, începeam şi mai arzător orele de studiu. De căutare a satisfacţiei auditive. Satisfacţie care putea să fie dată de… aplauzele auditoriului. (…) Dragii noştri profesori ştiau că tot ce ne lipsea nouă, studenţilor, era să putem, să avem ocazia, să ne «producem».

Simţeau şi ei necesitatea de a vedea cum şi dacă «pupilele» lor (adică noi) puteau să facă faţă emoţiilor, tracului, în confruntarea cu publicul. Acea emoţie creativă a artistului care dă viaţă emoţiei publicului. Nu pot să vorbesc pentru alţii, dar eu eram extrem de emoţionată în faţa posibilităţii de a reda idei, text, frază muzicală, prin intermediul vocii mele. În acele momente trăite pe scenă, eu eram o maşină de instincte. Raţionalul stătea ascuns.

Până când Domnul Cozmei, ajuns cu toată răbdarea la capăt cred, a spus, după un  recital al meu: «Bun, instinctul funcţionează perfect. Acum este timpul să dai un pic de raţiune!» Cred că am avut ochii de mărimea ouălor de struţ. Şi m-am  gândit… Şi m-am gândit… Că doar sunt ardeleancă! Până am înţeles.

Oamenii artei muzicale din Iaşi, profesorii Conservatorului din acea vreme, au fost geniali! Au făcut istorie! Ăsta este adevărul. Au fost creativi şi curajoși. Aventurieri într-un regim de strâmtoare de idei! Ei au reuşit să învingă barierele politice prin măreţia personalităţilor proprii. Prin măreţia artei pe care o făceau – fie pe scenă, fie la catedra facultăţilor. Ardeau de pasiunea artei! Nouă ne-au transmis toată această pasiune de o manieră perfectă.”

„Cine nu are amintiri este un om singur” 

Profesorul (de limbă română!) Constantin Tomșa şi, în acelaşi timp organizator al multor a dintre ediţiile din anii şaptezeci şi optzeci, rememorează acele vremuri. „Din noianul de amintiri ce dau năvală în mintea mea, acum, la distanţă în timp de decenii, cerându-şi dreptul de a fi consemnate în aceste rânduri, două sunt de o insistenţă aparte, prin amploarea şi, mai ales, prin ineditul lor.

Una, chiar din prima ediţie, se referă la Concertul de muzică bizantină susţinut de Corala «Animosi» a Conservatorului de Muzică «George Enescu» din Iaşi, dirijor Sabin Păutza, în Biserica «Înălţarea Domnului» a Mănăstirii Neamţ, fapt neobişnuit pentru acea vreme, dacă avem în vedere că întâmplarea avea loc, la numai un an de la faimoasele Teze de la Mangalia, când ateismul era la rang de politică de stat, iar un concert de muzică religioasă susţinut de o formaţie studenţească într-o mănăstire putea fi socotit o sfidare a politicii partidului comunist. Şi totuşi, concertul a avut loc şi, credeţi-mă, a sunat dumnezeieşte!

În alte şase ediţii ale Vacanţelor (1973, 1974, 1975, 1977, 1978, 1979), am avut şansa de a contribui la realizarea, dar am şi beneficiat de audiţii muzicale unice ale unor concerte memorabile susţinute de: Corul «Gavriil Musicescu» şi Orchestra Simfonică ale Filarmonicii de Stat «Moldova», Opera de Stat, Orchestra Simfonică şi Corul ale Conservatorului de Muzică „George Enescu”, toate din Iaşi, desfăşurate în impunătorul decor încărcat de măreţie istorică al Cetăţii Neamţ.

Deşi, cum se spune, de regulă, cuvintele, greu şi foarte rar, pot reda culoarea, parfumul şi încărcătura emoţională ale unor momente trăite, consider că aceste câteva rânduri justifică afirmaţia din titlul lor.”

Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț