Profesorul George Brăescu prefaţa această carte apărută în 2017, la Editura Nona: „Todică S. Kirileanu (29 iulie 1921, Holda, Broșteni – 1 august 1997, Piatra-Neamț), fiul reputatului folclorist Simion Teodorescu Kirileanu, a fost medic chirurg ftiziopneumolog de certă notorietate, cercetător ştiinţific şi publicist.
În această carte ni se dezvăluie şi în ipostaza de poet de o remarcabilă înzestrare, intrat deja şi în atenţia posterităţii. În acest unic volum, Todică S. Kirileanu ne dăruieşte o poezie cu solide conotaţii intelectuale, de fin cărturar, cu vizibile accente livreşti, fără să afecteze autenticitatea şi fără a fi fastidioasă, insidioasă şi incomprehensivă.
Contăm, ca atare, pe o lirică confesiv-narativă, reflexivă şi chiar compulsivă, cu predilecţie evocatoare, foarte puţin difuză şi gongorică, care evită acrobaţiile şi peroraţiile verbale în folosul clarităţii şi care apelează la aluzii şi sugestii culturale din proxima contemporaneitate şi până în adâncurile antichităţii.”
PĂDUREA
Ce drag mi-e-n pădurea bătrână,
Pădurea înaltă de brad,
În care penumbrele cad
Şi zumzet cu şuier se-ngână.
Ce drag mi-e-n adâncul pădurii
Pe unde răsună duios
Un cântec doinit, majestuos,
Perenicul cânt al naturii.
Acolo, când vine furtună,
Cu tunet şi trăsnet şi ploaie,
Toţi brazii, gemând, se-ncovoaie
Şi urlă pădurea, nebună.
Apoi, când se-arată seninul
Şi razele soarelui cad,
Puhoaiele râpelor scad
Purtându-şi departe destinul…
Ce drag mi-e-n poiana cu soare!
Contraste! Pădurea e noapte
În care se scutură şoapte,
Poiana e ziua în floare!
La margine-s stâne ascunse,
Spre care-n nămezi şi-n amurg
În pâlcuri mioarele curg
Şi sunt numărate şi mulse.
Ciobanii şi bacii, prieteni,
Le cântă din buciumul drag,
De sună toţi codrii de fag
Şi murmură cei de mesteceni.
Iar buciumul, dacicul cânt
Şi azi, ca-n milenii străbune,
Pe plaiuri, milenii răsune!
Pădure, ascultă-1, e sfânt!
(04.08.1939, Holda; 23. 07.1967, Piatra-Neamț)
OCTOMBRIE
(Lui Mircea)
Tu, care-ai înţeles aşa de bine
Pornirea mea spre lirică visare,
Te-aş întreba, de nu-i cu supărare,
Ceva ce te priveşte şi pe tine.
Când suflă vântul repede şi sec
Şi frunze prin unghere dau să steie,
Nu ţi-a venit prozaica idee
Că tot ca ele zilele trec?
Sau când din nouri vineţi cerul curge
Şi frigul te descântă monoton,
Nu te-ai gândit, strângându-te-n palton,
Că tot aşa şi sufletul se scurge?
Că ziua ţine abia vreo două ore
Şi-n urmă-o să-i ia locul-n calendar
O noapte mohorâtă, un coşmar
Al unei lumi funeste, incolore?!
Ştiu, teoria ta este un ghid
Şi-i învăţată cu răbdări severe,
Din quaternarul astei emisfere,
Când omu-a străbătut al iernii zid…
Opacul zid! Natura congelată
Reneag-ale planetei mici fiinţe!
Iar omul, cu a morţii nefiinţe,
Reneagă ce i-a fost mai drag vreodată!
(14. X.1939, Iaşi; 25.09.1967, Piatra -Neamț)
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
