Așa cum aminteam în materialul anterior, în 1973, Grupul de cercetări complexe Bicaz al Academiei Române, cu sprijinul Comitetului de Cultură și Educație Socialistă a Județului Neamț, edita o lucrare foarte importantă pentru zona Valea Muntelui din ținutul Neamț – „Etnografia Văii Bistriței – zona Bicazˮ. Continuăm acum seria toponimelor din zona Valea Bistriței – Bicaz aduse, iată, nouă la cunoștință, peste decenii.
Corhană și corhane. Versantul munților, obcinelor, muncelelor, dealurilor, înalte și neregulate, puternic erodate și stricate de apele ploilor torențiale sau ale celor provenite din topirea zăpezilor, locuri greu de suit, dar, mai ales, greu de circulat. De aceste neregularități este legată greaua muncă în pădure, adică trecerea lemnelor peste ele și ducerea la ulucuri, numită corhănit.
Printre alte sensuri are și pe cel de movilă străveche de pământ negru, urcuș care duce spre platou, pe care urci anevoie și unde nu se poate face cărare, râpă și locuri prăpăstioase, munte înalt, golaș, prăpastie, coclauri, ponor, câmp nelucrat și necultivat, loc rău, ruptura de pământ. Peste tot, înțelesul este de înălțime neospitalieră și greu de suit. Un loc corhănos în munte e un loc potrivit pentru instalări de stâne, deoarece ploile când vin mari spală noroiul.
Cârjoiul văii. Locul de unde își adună pâraiele apele; are forma unui evantai sau a unui arc de cârjă format dintr-o mulțime de izvoare. Oricarui cârjoi format din izvoarele mărunte al unui munte sau deal, socotit ca izvorul unei ape curgătoare, i se zice și fundul văii.
Ceardacuri. Cărări orizontale, care se succed spre înălțime cu niște trepte paralele. Sunt făcute de turmele de oi sau de cirezile de vite când suie la păscut pe munte. Din cauza coastelor abrupte, aceste cărări sunt orizontale.
Curătura. Loc puțin accidentat din pădure, din vecinătatea izvoarelor sau pârăiașelor, desfundat, curățat cu toporul și focul, netezit și tăpșit pentru a fi transformat în pășune, fâneață, grădină, loc de arbori fructiferi sau de puțină agricultură. Sunt dublate de un onomastic: Curătura lui Ilie, a lui Chirilă, a Gheorghesei, a lui Vlad, a lui Miron, a lui Ciucan, a lui Cădere, a lui Matasă etc.
Curmătură și pe curmătură. Loc bun de trecere peste munte, unde e o îndoitură printre două înălțimi apropiate între ele, loc bun de trecere peste obcină sau munte; Curmătura Verdelui, a Ciucanului, a Maicelor, a Secului, a Hangului, a lui Hormete etc. Logofatul Costachi Conachi, în practica hotărniciilor, se servea de termen ca semn de hotar.
Dolie. Țărmurile mai joase și netede ale Bistriței, unde apa este liniștită. Pentru a nu fi ajunse din urmă de alte plute, luate de curent, răsturnate și sfărâmate, în dolii se ancora și se adăposteau plutele în timpul nopții. Plutașul trebuia să fie nu numai dibaci, dar și mare cunoscător al capriciosului râu, al liniei lui de plutire, al vârtejurilor și repezișurilor. Pentru a înfrâna capriciile Bistriței și a întreține linia de plutire, riveranii construiau în albie raci și câșițe. O dolie de după un cot al apei era locul de popas știut și ales din vreme cu mare grijă.
Genune. Locurile din albia Bistriței, de pe firul ei conducător, unde apa este adâncă și liniștită. Numai Bistrița are genuni, afluentii ei nu. Orice genune e vecina cu țărmul și era un loc bun pentru ancorat și adăpostit plutele în timpul nopții. Toponime: Genunea Bocancii, Genunea Ilva, a Boului, a Potocilor, cea de la Cruce, genunea Hurduzău etc. Genune, în sensul de adâncime îl găsim și în vechile texte religioase, transformat în gheena, iad și întuneric.
Furcătură și furcitură. Locul unde o ramură de munte se desface într-o ,,furcă rășchiratăˮ. Obcina Furciturilor din Ceahlău se desface în: Obcina Furciturii sau a Furcii și Obcina Secuieșului.
Fundul pârăului. Cârjoiul unde, din mulțimea izvoarelor sau izvorașelor, se formează sorgintea unui pârâu, socotit drept izvor, se cheamă, local, fundul văii. Orice râu sau pârâu, cât de mic ar fi, își are fundul lui: Fundul Audiei, al Sasului, al Boului, al Răpciuniței, al Secului etc. În imaginația poporului, orice fund de pârâu sau vale este locuit de zâne sau de alte personaje mitologice.
Fața muntelui și dosul muntelui. Ambii termeni sunt întovărășiți de un apelativ: Fața Verdelui și Dosul Verdelui, a Ciocanului, a Giurcăi etc. Fața și dosul sunt luate și ca mijloc de orientare. Fața este partea dinspre miazăzi, cea expusă soarelui; dosul este partea dinspre miazănoapte. Cele mai multe așezari sunt pe fața muntelui, dosul muntelui este slab populat. Celei dintâi i se mai zice și văratice, celei de a doua – iernatice.
Grind. O înălțime în cursul mijlociu al Bistriței, formată din pietrișul, mâlul și lemnele cărate și îngrămădite de apă, în fața unui mic obstacol. Și in alte părți sensul este tot cel de înălțime, ridicătură, banc de nisip în albia unei ape curgătoare.
Groapă. Loc socotit în regiune bun pentru fâneață, adăpost de vite și grădină de zarzavat. Este o suprafață_ mai mică sau mai mare, pe povârnișuri și platforme de obcine, dealuri și munți, cu întindere de la unul până la două hectare, în forma unei farfurii întinse, unde iarba crește din belșug. E loc bun de adăpostit animalele și de păstrat fânul. Unde este o groapă, întâlnim de regulă un bordei sau coșeriu. Are o largă arie geografică, se întâlnește și de o parte și de alta a Carpaților Orientali.
Glod, plural gloduri. În afara înțelesului comun și general de noroi sau tină, în regiune are și pe acela de loc și izvor cu smârc împrejur, cu apă sărată, unde vin sălbăticiunile codrului să se adape. Aceste gloduri bătute de sălbăticiuni mai sunt numite și scăldători, fiindcă animalele sălbatice, după ce beau apă, se bălăcesc în ele. Numele de locuri de sub Ceahlău de: Glodurile porcilor, Scăldătoarea cerbilor și a vulturilor, locuri bune de pândă pentru vânători, confirma cele spuse mai sus.
Hașcă. Loc bun de fânaț. Exemple: Hașca din fundul Hangului, a Audiei, a Sasului, a Largului.
Hreapă. Sensul local este eel de coastă, de deal, de obcină sau munte, netrebnică sau stearpă, pe care nu crește iarba.
Hobaie, hobalnă. Înțelesul local e cel de vale umblată și destinată pășunatului oilor. Are o largă arie geografică. Termenul este întâlnit în Țara Hațegului cu sensul „vale mică dintre două dealuri, puțin adâncă și înfundatăˮ. Se dă sinonim cu hoancă, se crede că oile care pășunează o hobaie suint în pericol de a se rătăci și înfunda: ,,Foaie verde foile / Porni Costea oile, / Pe toate hobăile / Și umplu poienile / De toate mielușeleleˮ.
Hâtnău. Șanțuri mici și netrebnice, pe versantele obcinelor și muntilor, făcute prin eroziunea apelor de ploi sau topirea zppezilor, care rod și scobesc coastele. Eroziunea și adâncimea hatnăilor (li se mai zice și hadnăi) e în funcție de panta de scurgere și de rezistența rocilor. Local, li se mai zice jigăuri.
Hățeaș și hățaș. Sensul local este cel de drum sau cărare de picior pe coastele despădurite ale unui deal, obcină sau munte. Mai are și sensul de loc pe unde trec fiarele sălbatice, cărare prin pădure, făcută de aceste fiare, drumul pe unde se duc și se întorc cirezile de vite de la păscut, drumul pe coasta unde încetează pădurea, cărare sau locul pe unde vin oile de la stână, potecă prin pădure spre vârful muntelui.
Înțercătoare. Loc împrejmuit unde sunt adunate vitele. Toate sunt întovărășite de un nume care îl arată pe posesor. Înțercătoarea lui Cădere, a lui Matasă, a lui Ciucan, a lui Vlad. La Bistricioara, mai are și sensul de loc unde sunt adunate mânzările, spre a li se lua mieii care vor fi înțărcați, adică nu vor mai fi lăsați să sugă și vor fi hrăniți doar cu iarbă.
Jidovina. Jgheab acoperit de tufișuri mărunte, bune de pășunat care coboară în pantă domoală. Cei care au săpat în aceste jidovine au dat peste cioburi de oală, obiecte de piatră și cremene ascuțită, dovadă evidentă de așezări primitive; în unele sate, de exemplu Hangu, sunt numite și Cetățui. În vechile documente care privesc regiunea întâlnim nume de locuri: Jidovina, Pârâul Jidanului sau Jidovului, Gura Jidanului, Pe Jidan, Obcina Jidovinei. Pe cursul jidovinelor sau jidanurilor, se poate trece ușor peste o înălțime; este un fel de cumpănă a apelor, de aceea în partea mai de sus a Bistriței, la Mălini, Dorna, Broșteni are și sensul de ,,cărareˮ. După credința locală, jidovinele au fost locuite de uriași despre care se spunea că ,,un picior îl puneau pe Ceahlău și celălalt pe Grințieșˮ. Locuitorii acestor jidovine, jidovii, tătarii sau uriașii ar fi fost ființe supranaturale, niște oameni mari, voinici; ei au făurit cetăți puternice, unde se credea că se găsesc urmele existenței lor. În regiune, mai era și înțelesul de vale acoperită cu tufișuri.
Jigău. Vezi sinonimele hoancă și hatnău. Jigăurile sunt niște șanțuri pe versantul culmilor, cu vârful ascuțit spre coama culmii făcute de torenți. Lungimea și adâncimea sunt în funție de înclinarea coastei și tăria rocii. Cele mai multe jigăuri serveau, în regiunile de exploatare forestieră, ca ulucuri naturale pentru coborâtul butucilor.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț
