File de istorie locală: Boierii nemțeni
Lascăr Catargiu a fost una dintre marile personalități ale politicii românești din secolul al XIX-lea, cu rol important în modernizarea României, în obținerea independenței și în consolidarea monarhiei.
Unele surse spun că s-a născut în comuna Dobreni, dar cele mai multe dintre biografiile cercetate ne arată că s-a născut la Iași, în 1823. Avea moșii în Neamț și se retrăgea la ele atunci când politicile îi erau potrivnice. A deținut timp de zece ani demnitatea de prim-ministru și două decenii a fost în fruntea Partidului Conservator, unul dintre cele două partide ce au condus România în timpul lui Carol I. Cei mai mulți dintre contemporanii lui Lascăr Catargiu, în frunte cu regele Carol I sau Ion Luca Caragiale, îl considerau ca fiind unul dintre cei mai onești oameni politici ai timpului și, cu siguranță, ispitele nu au fost puține.
„Aiasta nu se poate, Maiestate” este una dintre zicalele epocii și ea a aparținut moldoveanului nostru. S-a spus că așa ar fi zis când principele Carol a vrut să abdice. Lascăr Catargiu fusese chemat de domnitorul Carol I, la 11 martie 1871, pentru a-i remite actul de abdicare. Atacurile oamenilor politici ostili domnitorului, insultarea invitaților la banchetul dat de consulul Prusiei cu prilejul zilei de naștere a împăratului Germaniei, Wilhelm I (s-a strigat „Trăiască Republica!”), l-au făcut pe domnitor să ia decizia de a părăsi tronul. Lascăr Catargiu s-ar fi opus categoric: „Aiasta nu se poate, Măria Ta!”. Și l-a convins pe Carol să renunțe la abdicare și a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor, 48 de ani, o domnie care a adus stabilitate și prestigiu țării pe care a ales să o conducă.
Se spune că celebra zicere a arătat fermitatea boierului moldovean atunci când s-a opus căsătoriei principelui moștenitor Ferdinand cu boieroaica Elena Văcărescu, una dintre domnișoarele de onoare ale reginei Elisabeta. O femeie frumoasă, cultă, carismatică. Regina, sensibilă la dragostea celor doi, reușise să-l înduplece pe rege. Dar se încălca una dintre cerințele Divanurilor Ad-hoc, aceea a prințului străin fără legătură cu familiile boierești românești, care să poată fi un adevărat arbitru politic. „Aiasta nu se poate, Maiestate!”, ar fi zis boierul și regele a renunțat la ideea sa, în ciuda lacrimilor reginei și ale tinerilor îndrăgostiți. Și Ferdinand a suferit mult. Dar a fost să fie prințesa Maria și au fost împreună regii României Mari.
Lascăr Catargiu provenea dintr-o familie boierească cu o istorie veche și bogată. Un strămoș de-al său, exilat de Matei Basarab din Valahia, în prima parte a secolul al XVII-lea, s-a stabilit în Moldova și familia Catargiu a dat țării mai mulți oameni de seamă, politicieni sau militari. Spre deosebire de cei mai mulți dintre reprezentanții de seamă ai generației sale, școlită în Occident, Catargiu nu a studiat în străinătate, ci s-a format în Moldova, la Academia Mihăileană, și în pensioane particulare, dobândind o educație ce a fost socotită destul de superficială de contemporanii săi, lacună pe care a compensat-o însă printr-o inteligență și putere de muncă ieșite din comun.
La 1848, Lascăr Catargiu a aderat la „Petițiunea-Proclamațiune” către domnitorul Mihail Sturdza, cerând reforme politice și sociale. Atitudinea lui i-a atras surghiunul pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.
A participat la „Divanul ad-hoc” al Moldovei din 1857. A devenit unul dintre candidații cu șanse la tronul Moldovei în 1859. Din nou controversă: a refuzat candidatura din proprie voință pentru un candidat precum Alexandru Ioan Cuza sau a fost silit să refuze?! Cert este că Lascăr Catargiu a susținut Unirea Principatelor Române. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a primit, pentru scurtă vreme, postul de Ministru de Interne în guvernul de la Iași (aprilie-septembrie 1859). A participat la complotul „monstruoasei coaliții” care a dus la abdicarea lui Cuza în 1866. El a făcut parte apoi, alături de Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie, din Locotenența care și-a asumat, provizoriu, conducerea țării, până la instalarea pe tron a unui principe străin. După sosirea în țară a lui Carol I, Lascăr Catargiu a devenit primul său șef de guvern (mai-iulie 1866). În timpul guvernării sale a fost adoptată prima constituție a statului român (1 iulie 1866).
După câțiva ani în care a jucat un rol politic mai discret, liberalii având preeminența, Catargiu a revenit în prim-plan în martie 1871. Pe fondul unei grave instabilități politice, a unor „mișcări republicane”, care au fost pe punctul să provoace abdicarea principelui Carol I, Lascăr Catargiu a preluat, din nou, șefia cabinetului și a condus primul guvern stabil din istoria modernă a României, căci, dacă nici un guvern de după unire nu reușise să reziste nici măcar doi ani la putere, cabinetul lui Catargiu s-a menținut vreme de cinci ani (până în martie 1876).
Lascăr Catargiu a jucat un rol însemnat în obținerea independenței României. În 1876, a dat instrucțiuni agenților diplomatici români pentru a sonda receptivitatea guvernelor străine la o declarație unilaterală de independență și a continuat preparativele în ciuda unor ostilități externe. Dacă I.C. Brătianu și guvernul său au obținut independența, guvernul Lascăr Catargiu a pregătit lupta pentru independență.
La 3 februarie 1880, a fost fondat oficial Partidul Conservator. În luna decembrie 1880, după moartea primului președinte al formațiunii (Emanoil Costache Epureanu), Lascăr Catargiu a preluat, oficial, șefia lui. Dar neînțelegerile nu au lipsit, în special cu grupul junimist, și gruparea nu a avut o poziție coerentă până în 1891. Împăcarea dintre „bătrânii conservatori” conduși de Catargiu și junimiști, în decembrie 1891, a condus la o nouă guvernare conservatoare (1891-1895). În această perioadă au fost adoptate mai multe reforme administrative (înființarea jandarmeriei rurale), bisericești (legea clerului mirean și a seminariilor), în educație (legea organizării învățământului profesional). Cea mai importantă măsură introdusă în timpul guvernării conservatoare a fost legea minelor, o primă reglementare a exploatărilor miniere românești, rămasă în vigoare până în 1924.
La 30 martie 1899, la 76 de ani, Lascăr Catargiu murea în urma unui atac de cord, chiar în ziua în care regele Carol I îl numea prim-ministru pentru a patra oară.
Lascăr Catargiu a fost unul dintre cei mai longevivi prim-miniștri din istoria României, rivalizând cu Ion C. Brătianu și Ion I.C. Brătianu, lideri liberali. Și a fost singurul conservator cu o astfel de carieră politică, nedepășit de succesorii săi. Încheiem cu spusele lui Ion Luca Caragiale, care l-a prezentat pe Lascăr Catargiu cu frumoase cuvinte: „Român neaoș, fără declamații teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte și dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund țara și lumea ei”.
Material propus de
Prof. dr. Daniel Dieaconu,
Pentru revista COOLT NEAMȚ
