În Cartea românească a morţilor, lumea de dincolo este adesea numită Ţara de Sus, Ţara fără dor, în opoziţie cu lumea noastră de aici, care este Ţara de Jos, Țara cu dor. Ţara postumă este un peisaj edenic, în care sufletele morţilor trăiesc în linişte şi pace fiind grupate pe familii şi neamuri, pe sate şi părţi de sate:
„Ş-acolo la vale/ Este o casă mare/ Cu uşile la vale,/ Fereşti la soare./ Acolo se găseşte/ Mahalaua noastră/ Tineri şi bătrâni/ Şi copilaşi mici,/ Tot cete de fete,/ Pâlcuri de neveste/ Şi de băieţei,/ Ş-or fi şi de-ai mei/ Tu să le spui,/ Anume la toţi,/ Că noi îi aşteptăm/ Tot la zile mari,/ în ziua de Joimari,/ Cu ulcele noi,/ Cu haine spălate,/ în lacrimi udate,/ La soare uscate” (Topeşti, jud. Gorj). Acolo, sufletele morţilor îşi întâlnesc rudele, prietenii, cunoscuţii plecaţi mai devreme de aici.
Toate variantele Cântecului de Zori sunt lipsite de grozăviile Iadului creştin, de Scaraoţchi, de butoiul cu smoală, de ghena focului etc. Este un tărâm mirific şi cu multe flori, în special bujori roşii. Numele locurilor de acolo, Dealul cu jocul, Câmpul cu jocul, Mahalaua noastră, şi sintagmele horă mare, stol de golumbei şi altele din cântecele funerare induc o stare generalizată de relaxare, de comuniune sufletească şi de vieţuire în cete. Principalul neajuns al Ţării postume este de natură etică; este o lume fără dor şi fără compasiune, stări sufleteşti lăsate, la plecare, în lumea de aici.
Condiţia pusă la ruga pribeagului de a fi primit în lumea morţilor este uitarea cu desăvârşire a existenţei pământene, a celor dragi. Anunţaţi de sosirea rudelor de aici prin trasul clopotului, bătutul toacei, sunatul buciumului sau trâmbiţei în timpul înmormântării, sufletele de aici sunt primite acolo cu mese întinse şi făclii aprinse: „înainte să mergi,/ Că se face-o casă-naltă,/ Da-n casă cine era?/ Tăicuţul tău,/ Pe tine te aştepta/ Cu masa-ntinsă,/ Cu făclii aprinse,/ Cu pahare pline …” (Godineşti, jud. Gorj)
În raport cu punctele cardinale, lumea de dincolo se găseşte spre soare-apune. Cei vii privesc şi adoră răsăritul, cei morţi, apusul. După scalda rituală şi gătitul mortului, acesta este orientat cu picioarele înainte, pe direcţia în care trebuie să meargă: est-vest. Pentru a nu rata calea cea bună marcată de coborâşul Soarelui spre apus, morţii se îngroapă întotdeauna după-amiaza. în aceeaşi direcţie mergeau şi sufletele după moarte în Egiptul antic, India vedică, Grecia antică etc.
Drumul descendent al omului neolitic, spre pântecele matern al Zeiţei Glie, a devenit la indo-europeni şi creştini un drum ascensional, spre împărăţia Cerului, în al şaptelea sau al nouălea cer, unde îşi are reşedinţa Dumnezeul Tată. în raport cu Ţara de Jos, Pământul, împărăţia morţilor este în Ţara de Sus: Că el astăzi pleacă/ De la el de-acasă/ …/ Din Ţara de Jos/ Trece în cea de Sus” (Ursăteşti, jud. Gorj). Acolo sufletele sunt grupate ca în Ţara de Jos: pe familii şi neamuri, pe sate şi părţi de sate. Nefericiţi sunt acolo numai tinerii necăsătoriţi, călugării, termen ofensator adresat pe pământ burlacilor, celor care îşi încheie viaţa fără să-şi întemeieze o familie.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(Sursă: Ion Ghinoiu)
