Sufletul, esenţă vitală nemuritoare, este protejat de mai multe adăposturi în preexistenţă (pântecele matern, casa copilului sau placenta), existenţă (trup, casă, sat, lumea de aici) şi în postexistenţă (sicriu, mormânt, cimitir, lumea de dincolo).
El nu poate intra şi ieşi prin acelaşi loc al adăpostului său la marile treceri din preexistenţă în existenţă (naşterea) şi din existenţă în postexistenţă (moartea). De aceea, adăposturile lui iară ieşire (oul) sau cu o singură ieşire (oala de lut) sunt sparte cu violenţă: spartul oului la Paşte pentru eliberarea Domnului, spartul oalei la înmormântare pentru eliberarea omului.
În graiul popular verbul a sparge are, în anumite contexte, sensul verbului a muri.
Aburul scos pe gură sau care se ridică de pe pielea animalelor obosite este asemuit, uneori, cu sufletul. Abur se numeşte şi mâncarea gătită şi dată de pomană după înmormântare (judeţele Dâmboviţa, Buzău) sau la unele sărbători ale morţilor (Muntenia, Dobrogea).
