Căsătoria a fost o instituţie controlată eficient de Biserică. Aceasta a interzis nunţile şi, fireşte, relaţiile conjugale în zilele de post ale săptămânii (miercurea şi vinerea), în posturile de peste an (Crăciun, Paşte, Sânpetru şi Sântămăria) şi, din motive lesne de înţeles, în perioada ospeţelor cu mâncare şi băutură din belşug (între Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată).
Ritmurile muncii solicitate de ocupaţiile de bază, agricultura şi creşterea animalelor, au impus ritmurile şi vârfurile nupţialităţii. Desfăşurarea unei nunţi tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată:
„Când e vremea de lucrat,/ Nu e timpul de însurat,/ Că mergând ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!“ Ciclurile de reproducţie vegetală şi animală, împreună cu regulile impuse de Biserică, au generat sezoanele nupţiale: unul toamna, până la Lăsatul Secului de Crăciun, în satele predominant agrare, şi altul iarna, între Bobotează şi Lăsatul Secului de Paşte, în satele pastorale.
Vârfuri secundare ale nupţialităţii puteau apărea şi vara, în perioada nedeilor ţinute la Drăgaică (24 iunie) şi la Sântilie (20 iulie). Zilele favorabile pentru pornit la peţit, logodit şi cununie erau joi şi duminică. Miercuri era o reprezentare mitică văduvă și stingheră, nefastă pentru căsătorie, iar ziua de sâmbătă era dedicată morților.
Din zicalele populare rezultă că marți și vineri sunt și ele nefavorabile ceremoniilor nupțiale: „Toate pe dos și nuntă marțea!”, „După ce nu erau tineri, se logodiră și în zi de vineri!”.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
