Nu existau locuri de popas, simplă dejugătoare sau han bine întemeiat fără o sursă sigură de apă. În zona de câmpie izvoarele erau rare, iar pânza freatică sta ascunsă uneori la zeci de metri adâncime. Alta era situaţia în zonele de munte, deal şi podiş unde apa, găsindu-se din belşug, singura problemă era s-o bea omul din izvor sau cât mai aproape de izvor. Românii au captat apa freatică şi izvoarele prin variate procedee: ştiubeiul, şipotul, fântâna, puţul (cu cumpănă, cu cârilig, cu zale, cu roată).
De fântâni, termen generic pentru toate sursele de apă amenajate, se leagă interesante credinţe şi legende populare. Ele amintesc numele celor care le-au construit sau al celor în amintirea cărora au fost sleite (curăţite) şi slobozite. În condiţiile în care poluarea mediului ambiant era o noţiune necunoscută, oamenii folosea pentru băut şi apa râurilor şi a pâraielor. O zicală populară spunea că „Apa care trece peste nouă pietre este bună de băut”.
Din peisajul drumurilor încă nu a dispărut puţul cu cumpănă, vestigiu preistoric, o rămăşiţă a mecanicii primitive de ridicat o greutate, găleata cu apă, cu efort minim. Mulţi scriitori, etnografi, arhitecţi, pictori şi-au oprit condeiul şi penelul asupra puţului cu cumpănă, loc de meditaţie, de întâlnire ori de scurtă odihnă a oamenilor.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saecuare” Neamț
