Vacanţe muzicale la Piatra-Neamţ – ediţia a XXX-a (1-9 iunie 2001)
Amintiri cu Ştefan Ruha şi Arkadi Sevidov
Fiindcă ieri, celebrându-l pe dirijorul Nicolae Gâscă, făceam un mic ocol prin memoria afectivă personală în legătură cu festivalul Vacanțe Muzicale, vă propun o continuare, rememorând crâmpeie din ediția aniversară, a treizecea, de când mi s-a înfipt bine în minte ideea că marile valori ale lumii sunt modeste.
Așadar…
… „Printre manifestările cultural-artistice care s-au înscris cu putere de tradiţie în spiritualitatea «Moldovei de sub munte» se numără – fără îndoială – şi Vacanţele Muzicale la Piatra-Neamţ, poate cea mai longevivă şi cea mai originală prin structura şi scopurile ei.” Aşa îşi deschidea cronica ediţiei a XXX-a omul de cultură nemţean care a fost Marcel Dragotescu.
Festivalul, ajuns acum la o cifră rotundă, o vârstă la care, cu ceva ani în urmă doar, o mână de oameni mai sperau, se transformă, pentru un an, într-o ediţie de gală. Posibilă şi pentru că profesorul Horia Constantin Alupului-Rus, directorul de atunci al Centrului judeţean de creaţie populară şi principal organizator al Vacanţelor Muzicale, a reuşit să se înconjoare, să strângă alături pentru un scop comun, instituţii precum Consiliul judeţean, Ministerul Culturii – prin Direcţia pentru cutură, Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj şi Colegiul universitar de muzică din Piatra-Neamţ.
„N-aveţi un pian în plus?”
Oprindu-mă puţin la momentul acestui concert, apreciat unanim drept unul dintre cele mai bune ale ultimilor ani, pentru cei care au avut privilegiul de a se fi aflat în „bucătăria” ediţiei a XXX-a a Vacanţelor muzicale la Piatra-Neamţ, a rămas de notorietate un mic amănunt. Anume că, ştiindu-se că la Vacanţe vine un mare pianist, în ajutorul organizatorilor au sărit cei de la Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău care au cedat, pentru perioada festivalului, unul dintre cele două piane ale lor.
Despre acest subiect, Ioan Amironoaie, într-un material intitulat „N-aveţi un pian în plus?”, glumea amar: „pianul de concert marca Petroff a fost pus la dispoziţie Vacanţelor de către filarmonica băcăuană la solicitarea organizatorilor şi a fost luat pe semnătură, până pe 12 iunie, de către Cristian Misievici, directorul Colegiului universitar. (…) Astfel că, în România, după alte forme de criză, s-a declanşat şi cea a pianelor.” Pian care, nici acesta nu se ridica la nivelul cerinţelor.
Remarcând paradoxul unui program concertistic de înaltă calitate interpretat la un astfel de instrument, George Podani sublinia două luni mai târziu, în paginile revistei „Asachi”: „artistul rus, unul desăvârşit, a interpretat impecabil piese de mare dificultate – cele cinci mazurci ale lui Chopin, Ariile de pelerinaj, Funeraliile şi Rapsodia ungară – deşi pianul nu a fost destul de cooperant,”.
Aşadar, în ciuda faptului că în Piatra-Neamţ nu exista un pian de concert, un pian performant, artistul rus nu a ridicat nici o pretenţie profesională. S-a mulţumit cu ceea ce i s-a pus la dispoziţie şi şi-a făcut treaba pentru care venise tocmai de la Moscova!
Din culisele ediţiei a XXX-a
Ceea ce veţi citi în rândurile care urmează vă va arăta că nu puţini au fost cei care au venit la acest festival pentru muzică. Pentru bucuria de a cânta şi de a cunoaşte alţi oameni! În unele cazuri, dacă mă gândesc de la vest-germanii de la Wüpertal sau la olandeza Damayanti Colpa, chiar altă lume! Dintre multele nume de mari muzicieni care au avut – şi mai au – această mentalitate acum vă propun doar două.
Aşadar…
Ştefan Ruha (1931 – 2004). Născut în anul 1931, la vremea în care strugurii încep a se coace. Mai precis la 17 septembrie, la o margine de „Românie dodoloaţă”, oraşul Carei, Ştefan Ruha a început studiul viorii sub îndrumarea tatălui său. A fost studentul, la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj, lui Francisc Balogh.
„Talent violonistic natural”, aşa cum îl descrie muzicologul I. D. Sîrbu, Ştefan Ruha îşi începe de timpuriu activitatea concertistică, apărând în concerte simfonice cu orchestrele din ţară şi bucurându-se de admiraţia publicului meloman. Despre marele artist Ştefan Ruha, personal, păstrez câteva amintiri pe care, o parte dintre ele, vreau să vi le dezvălui şi domniilor voastre.
… Era în iunie 2001. An în care la Vacanţe au fost inivitate, pentru a sărbători cum se cuvine vârsta rotundă a festivalului, celebrităţi ale lumii muzicale mondiale. Aşa am avut privilegiul să-l cunosc personal pe Ştefan Ruha, un mare violonist român recunoscut peste tot în lumea largă. Omul care impresiona în primul rând, până la a ajunge să cânte, prin imensa sa modestie. Pe care o pot avea doar geniile! În plus, un alt motiv prin care marele Ruha mi-a rămas pentru vecie în suflet decurge dintr-o întâmplare. Care mi-a dezvăluit dragostea de care era înconjurat.
După concertul din sala Teatrului Tineretului, un concert care timp de o oră şi jumătate m-a fixat în scaunul în care am stat, cu respiraţia întretăiată, ca de altfel toţi ceilalţi din acea sală, am zburat către culise pentru a-i smulge maestrului un autograf şi pentru a stabili o întîlnire ulterioară, pentru a-i putea plăti onorariul cuvenit. Ajuns în culise, l-am zărit pe maestru transfigurat de efort, transpirat şi abia mai respirând.
O mică paranteză: la acea ediţie, Ştefan Ruha, un bătrînel de şaptezeci de ani şi destul de bolnav, era însoţit de doamna vieţii sale, soţia.
Revenind, pianista care-l acompaniase – o adevărată doamnă, Cipriana Gavrişiu – şi cu soţia dînsului se îngrijeau de confortul marelui artist. Doamna Gavrişiu căuta nişte apă rece ca să-i dea să bea, iar doamna Ruha… Ei bine, doamna Ruha, în timp ce-i ştergea fruntea de sudoare, sudoarea creaţiei şi a trăirii intense, sentiment ce-l transmisese din plin asistenţei întregi în timpul concertului, doamna Ruha îşi privea soţul cu…
Nu ştiu cum să mă exprim ca să pot reda cât mai exact trăirea ce-am avut-o atunci. Era în acea privire adunată toată tandreţea pe care o poate exprima o soţie, toată dragostea cu care o femeie îşi poate înconjura omul vieţii ei! Clipe întregi, aveam să-mi dau seama mai apoi, atenţia mea n-a mai fost captată de vedeta acelei seri, de maestrul Ruha, ci de femeia vieţii domniei sale! Au fost momente în care, eu, un tînăr de douăzeci şi ceva de ani, am înţeles ce înseamnă adevărata iubire. Am fost pentru prima dată, în mod conştient, în apropierea marii iubiri!
A doua zi, maestrul Ruha, fără voia sa, avea să-şi dezvăluie şi imensa modestie.
Din seara precedentă convenisem să ne întîlnim la ora nouă fix în holul hotelului pentru a-l răsplăti financiar pentru prestaţia sa artistică. A-l răsplăti… Vorba vine. Pentru că aveam în plicul ce-l luasem cu mine echivalentul în lei a trei sute de dolari. (Era încă vremea dolarului american şi a mărcii germane!).
Fiind o instituţie bugetară, noi nu dispuneam de fonduri mari pentru astfel de festivaluri. Maestrul ştia ce suma avea să o primească. Însă eu tot aveam mari emoţii înainte de a-i da banii artistului. Pentru ceea ce ne oferise în seara precedentă, un concert de zile mari, în care domnia sa, repet, deşi bolnav, nu se menajase deloc fizic şi emoţional şi ne dăiruise de maximum de care era capabil să ofere artistul Ştefan Ruha. Cel care merita mult mai mult decît echivalentul a trei sute de dolari!!
Am fost iarăşi uimit! A primit plicul cu o mare indiferenţă, deşi, ştiam că financiar nu stătea deloc pe roze – iată încă un apanaj al geniilor, acela de a avea probleme cu banii! – şi fără să-l deschidă măcar şi-a completat sîrguincios toate rubricile pe care eu aveam grijă să i le indic. Deh, era sarcină foarte importantă! Să culeg toate informaţiile de care se avea nevoie în contabilitate – adresă, CNP, serie şi număr de act de identitate, plus semnăturile de rigoare!
Arkadi Sevidov, caracter de mare artist!
Apropo de valoarea onorariilor pe care puteam să le plătim la acea ediţie, iată o confirmare. În aceeaşi săptămână a Vacanţelor 2001 era invitat, de la Moscova, un nume mare al pianisticii europene şi mondiale – Arcadi Sevidov. Iar pentru a ne uşura munca, în ideea de a-i purta de grijă pe tot parcursul şederii sale la Piatra – cu totul vreo patru zile –a fost chemat în ajutor profesorul Valeriu Maior de la Academia de muzică „Gheorghe Dima”. Cei doi sunt vechi prieteni, ambii absolvind Conservatorul „Piotr Ilici Ceikovski”, de la Moscova.
La fel ca şi în cazul maestrului Ruha, trebuia să mă ocup, a doua zi de după concert, de plata onorariului. Aceleaşi emoţii. Dacă omul nu va fi mulţumit? Căci, trebuie să o spun, în acea ediţie a Vacanţelor am avut şi un astfel de caz, când o anume artistă, n-am să-i dau numele, chiar a făcut scandal considerînd că banii sunt puţini!…
În ziua efectuării plăţii, iătă-mă din nou în holul hotelului. Apar cei doi domni. Sevidov şi Maior. Clujeanul servindu-mi drept translator. Nu apuc însă să spun şi suma – repet, oamenii ştiau deja pe ce bani veneau la Piatra de dinainte – că moscovitul a trebuit să urce înapoi în camera de hotel pentru că îşi uitase paşaportul. Act a cărui serie mie îmi era indispensabilă. În cele cîteva minute de aşteptare provoc o discuţie cu domnul Maior, discuţie a cărui scop era să aflu dacă suma nu era prea mică.
Răspunsul a fost tranşant: „desigur că e mică. Omul acesta cântă prin lumea întreagă pentru sume cuprinse între cinci şi zece mii de dolari. În funcţie de anvergura manifestării la care se duce. Dar, pentru Europa de Est, fiind şi el din această parte de lume, merge oriunde este chemat pe sume nu mai mici de trei mii de dolari.”
Vă daţi seama?! Mi s-a pus un mare nod în gât. Aflându-mi teama, Valeriu Maior m-a liniştit: „fii pe pace, nu va comenta în nici un fel. El a venit aici, la voi, la rugămintea unui prieten bun. A mea. Ştie de mult ce şi cât puteţi voi să-i oferiţi. Mai important decât banii, pentru el, aici la Piatra, sunt aceste câteva zile de relaxare oferite de Vacanţe, în aceste locuri frumoase.
Pentru el e o destindere venirea sa aici. Mai ales că, întors la Moscova, e aşteptat de examenele cu studenţii săi. Examenele de final de an care, crede-mă că ştiu ce vorbesc, nu-s un fleac nici pentru profesor nici pentru studenţi!” Şi aşa a fost cum mi s-a zis. Coborât cu paşaportul, Arcadi Sevidov a semnat ascultător tot ceea ce-i dădeam să semneze, a pus plicul cu dolari – transformasem leii luaţi de la Trezoreria statului în dolari! – în buzunar, la fel ca şi maestrul Ruha, fără să-l deschidă şi fără să pomenească nimic de sumă.
Chiar s-a distrat atunci cînd din plic, la strecurarea în buzunar i-au căzut vreo câţiva lei. Diferenţa rămasă de la suma dolarilor, mărunţiş pe care n-avusem unde să o transform în valută. Şi-a invitat vechiul prieten ca de banii ăia să bea… un suc! Că altceva tot nu avea ce să-şi cumpere de ei!
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Fragmente desprinse din lucrarea „Patruzeci de ani de Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț”,
Editura Capriccio, Piatra-Neamț, 2011
