„Trebuie să munceşti şi să dai din suflet iubire pentru
munca ce o depui, căci nu este o muncă oarecare,
este o binecuvântare de la Dumnezeu să fii artist!” (Ion Baciu)
Ion Baciu – Un om bun de pus la rană
De persoana şi personalitatea lui Ion Baciu s-au bucurat generaţii întregi de nemţeni când, începând cu anul 1968, la Piatra-Neamţ, cu precădere pe scândura încărcată de istorie, dar şi de glorie, a Teatrului Tineretului, Filarmonica de Stat din Iaşi a iniţiat şi apoi a continuat organizarea de stagiuni succesive de muzică de înaltă calitate.
Şi de persoana şi de personalitatea lui Ion Baciu se leagă destinul Vacanţelor Muzicale! Căci, aşa cum îşi aminteşte acum violoncelistul Alexandru Moroşanu, un însoţitor de cursă lungă în viaţa profesională a maestrului Baciu, marele dirijor a avut sâmburele ideii care apoi a germinat şi s-a transformat în acest valoros şi longeviv Festival.
Se mai leagă de persoana şi de personalitatea domniei sale, deloc în ultimul rând, crearea şi educarea culturală a unui public meloman cvasi-inexistent înainte de 1970. Desăvârşirea gustului muzical al melomanilor pietreni a ajuns până acolo încât însuşi Ştefan Ruha, cel venit adeseori în concert la Piatra-Neamţ, să remarce în vara anului 1975 că „la Piatra se cântă acum o altfel de muzică”.
Completat după ceva vreme de ieşenca Dora Maria David, cea care observa că „la Piatra, poate şi datorită Stagiunii simfonice permanente a Filarmonicii ieşene, a stagiunii camerale pe care studenţii şi cadrele didactice ale Conservatorului de la Iaşi o susţin în cadrul Clubului C.F.S. Săvineşti şi la Biblioteca Judeţeană, (…) s-a format un public tânăr, exigent, care a căpătat obişnuinţa, nevoia chiar, de a asculta muzică bună.” Iar desăvârşirea gustului pentru muzica bună a continuat. Şi ar trebui să mai continue şi astăzi dacă…
Dar asta e altă discuţie. Revenind la maestrul Ion Baciu, mai întâi ar fi de amintit că domnia sa s-a născut în comuna sibiană Bratei, lângă Mediaş la 21 iunie (sau 21 iulie, aşa cum era trecut în buletin) în anul 1931. Data de naştere i-a fost incertă maestrului însuşi. Se pare că, în marea lor bucurie a naşterii unui vlăstar, singurul al familiei, părinţii şi naşii nu s-au grăbit să-i declare naşterea decât la 21 iulie. Cert este faptul că toate sărbătoririle ulterioare din familie au avut loc mereu pe 21 iunie.
Referindu-se la primii ani, Maria, soţia marelui dirijor, avea să spună “copilăria i-a fost o perioadă specială de viaţă. Când îşi amintea şi povestea, se transforma parcă în copilul de atunci şi retrăia toate întâmplările aproape cu aceeaşi intensitate. De multe ori m-am gândit de ce oare şi-a iubit atât de mult copilăria?
O copilărie lipsită de mângâierile mamei (trecută în nefiinţă pe când viitorul artist avea o vârstă mică, nota autorului), copilărie fără cămin părintesc, o copilărie petrecută, pe rând, pe la toate neamurile apropiate. Cine ştie?! Poate tocmai pentru asta a iubit-o. Fiindcă era foarte săracă în bucurii, bucurii mici pe care le-a avut şi pe care el le-a transformat în evenimente de neuitat.”
Atât mama sa, pe nume Natalia – dar desmierdată postum de fiu sub apelativul de Măicuţa, cât şi tatăl său, tot cu nume de Ion, dar cunoscut în famile drept Nicu, erau absolvenţi de conservator. Măicuţa studiase pianul dar, bolnavă de plămâni, a fost nevoită a se retrage în Bratei, loc în care până la prematura-i dispariţie a activat ca învăţătoare.
Nicu a fost violonist şi a avut şansa să-şi vadă fiul, Ion Baciu, atunci student, la pupitrul unei orchestre. Ion Baciu este admis ca student al Academiei de Muzică din Bucureşti în toamna anului 1955, pentru ca peste cinci ani să îl regăsim absolvent cu brio al acestei instituţii. Vreme în care a fost discipol al unei pleiade întregi de mari nume ale muzicologiei româneşti. Astfel i-a avut profesori pe Mihail Jora la armonie, Zeno
Vancea la contrapunct, Constantin Silvestri – dirijat orchestră, Teodor Rogalschi – orchestraţie, Ioan D. Chirescu – teorie solfegii, George Breazul – istoria muzicii, Ioan D. Vicol – dirijat cor, Tudor Ciortea – forme muzicale, Emilia Comişel – folclor.
După terminarea studiilor, din 1955, a activat timp de opt ani, ca dirijor la Filarmonica din Ploieşti. A fost perioada tinereţii plină de avânt. Plină de, aşa cum am spune astăzi, “muncă patriotică”. Dar şi de satisfacţia muncii bine făcute şi a rezultatelor pe măsură.
Concret, Ion Baciu, alături de alţi tineri cu viziune artistică – printre care mereu i-au fost alături oameni precum Toma Caragiu, Zephi Alşec, Anton Hoffman, Ion Danielescu, Horia Stănescu, Nicolae Brînduş, Eliodor Rău, Teodor Drăgulescu, Aristide Teică, Grigore Bărbulescu – pune umărul la ridicarea în plan cultural al unui oraş mare, Ploieşti, puternic industrializat pentru Republica Populară Română a acelor timpuri.
Numele amintite au fost conştiente – aşa cum avea să se întâmple peste vreo treisprezece ani (1968) şi în cazul oraşului dintre Cozla, Cernegura şi Pietricica – că era nevoie de iniţierea şi apoi susţinerea unui proces de culturalizare a noilor orăşeni. Erau anii de după cel de al doilea război mondial, ani în care, într-o puternică eră a industrializării, sute de mii (dacă nu milioane) de săteni erau “strămutaţi” la oraşe pentru a resuscita industria naţională.
Pe linia meseriei pe care şi-o alesese, Ion Baciu, împreună cu colegii săi din domeniul muzical, a pus bazele unei orchestre foarte tinere, cu muzicieni “racolaţi” de maestru din Conservatorul bucureştean, din cadrul Filarmonicii ploieştene – instituţie care astăzi poartă numele lui Paul Constantinescu.
Aici, printr-o sumă întreagă de demersuri făcute pe la oficialităţile vremii, a reuşit transformarea unei săli de cinema (care nu mai era activă) într-o sală adevărată de concert. Sala „Rodina”. Acolo unde primele acorduri au răsunat în seara zilei de 24 august 1955. Seară a unei zile foarte grele, aşa cum o rememorează acum doamna Maria Baciu: “tineri şi dornici de fapte mari, s-au apucat de treabă.
S-a făcut un adevărat şantier, s-a muncit mult. S-a reuşit transformarea sălii într-una frumoasă, cu scenă, cu garderobă şi cu scaune noi. La ora şapte seara începea concertul inaugural al sălii.
«Tata» (aşa-l denumeşte Maria pe soţul ei, cartea de memorii scrisă de distinsa doamnă adresându-se în primul rând copiilor ei, nota autorului) dirija primul concert. Dar la ora şase seara, «tata», Doru Rău, Doru Drăgulescu, Horia Stănescu băteau numerele pe scaunele noi. Eu, cu sacoşa de mâncare în mână, le dădeam fiecăruia în gură bucata de pâine. Să mănânce ceva, căci toată ziua nu mâncaseră nimic. Timpul a trecut şi, din salahori, sau transformat în artişti. Acesta era OMUL Ion Baciu. Gata, atunci când se impunea, şi de munca de jos.
Altădată, la un concert pe care-l susţinea cu Filarmonica ieşeană – acolo unde, în 1962, se transferase – la cererea solistei nemulţumite de poziţia iniţială a instrumentului, şi, împreună cu alţi doi oameni din orchestră, a aranjat pianul pe scenă.
Respectiva îi luase pe cei trei drept… maşinişti. “La repetiţie, surpriza a fost a solistei care, în şeful mecanic l-a descoperit pe… şeful de orchestră. Nu era pentru prima oară când aranja scena. Întotdeauna avea grijă cum se făcea aranjamentul oamenilor la pupitre, avea grijă de note, de instrumente. Făcea orice pentru reuşita concertului cu mare plăcere şi nici un efort nu i se părea prea greu.”
Aşadar, din anul 1962 a devenit dirijor permanent al Filarmonicii de Stat dinIaşi, iar din 1968 a fost numit şi director al acestei instituţii.
Timp de un sfert de veac, personalitatea lui Ion Baciu s-a identificat cu viaţa muzicală a Iaşiului. A fost dirijor şi director al Filarmonicii, colaborator la Opera de Stat, profesor şi apoi rector (1974-1976) al Academiei de Arte “George Enescu”, nelipsit pe undele postului de Radio Iaşi. Cu vorba, ori cu muzica.
Din timpul “etapei” ieşene iată şi o mărturie despre directorul, dirijorul, în fond despre OMUL Ion Baciu: “când repetiţia se termina el uita tot ceea ce l-a supărat şi pe loc devenea omul ce stătea la bancuri şi la taclale. Încet, cu răbdare, cu pasiune şi cu dăruire pentru meserie a reuşit să formeze o orchestră disciplinată, le-a transmis iubire pentru artă, i-a modelat cum era mai bine pentru meserie şi toţi oamenii din orchestră, tineri sau bătrâni, au devenit COPII, copiii lui cu care a cucerit ţara şi mai târziu a colindat lumea. Într-un interviu din revista «Flacăra» el spunea: «cunosc viaţa fiecăruia în parte. Suntem ca o mare familie. Oamenii aceştia sunt copiii mei!»”
Sufletistul din el şi pasiunea cu care se punea în slujba instituţiei pe care o conducea, e vorba fireşte despre Filarmonica de Stat ieşeană (dar, mai apoi peste tot pe unde a mai activat), l-au determinat deseori să recurgă la ajutorul – material ori logistic – al altor directori. A avut şansa ca, aşa cum în prezent mărturiseşte soţia sa, să dea peste trei oameni, care ulterior aveau să-i devină prieteni de nădejde.
Cei care mereu, la orice solicitare nu se dădeau în lături. Persoane precum Victor Surdu (Direcţia Agricolă Iaşi), Mihai Pintilie (IRTA) sau Mircea Ştef (CUG Iaşi) au avut oricând uşa deschisă pentru problemele Filarmonicii. Dar au fost şi cazuri în care conducătorii de instituţii se ascundeau, ceea ce-i provoca un gust amar, aşa cum mărturiseştre Maria Baciu:
“când Baciu bătea la uşa lor, primea răspunsul «domnul director nu este în birou», ori «reveniţi altădată». Se simţea umilit la aceste răspunsuri. Era ca şi cum s-ar fi dus la cerşit. «Era acolo!» îmi spunea amărât. Şi lui îi era groază şi ruşine de situaţia în care se afla.”
Ion Baciu a fost un muzician complex, un dirijor irezistibil, o prezenţă scenic cuceritoare, cu o putere de influenţare ieşită din comun. Dincolo de programul ori de muzica interpretată, Ion Baciu aducea ceva ce nu poate fi învăţat, studiat sau memorat. Ceva ce nici măcar n-are nume: o putere asupra celor prezenţi – interpreţi şi spectator deopotrivă – care constituie, de fapt, secretul sălilor pline, cu biletele epuizate cu mult timp înainte!
Ca orice mare şef de orchestră care urmăreşte realizarea unor viziuni interpretative de referinţă, Ion Baciu s-a preocupat de naşterea, creşterea şi consacrarea unui ansamblu artistic. El şi-a construit mai întâi instrumentul muzical. Orchestra. Şi nu unul mediocru, ci un „Stradivarius”!
Este vorba despre orchestra detineri muzicieni, cu toţii studenţi, orchestră care, sub îndrumarea sa, a ajuns printre cele mai bune din ţară şi elogiată în întreaga lume. Motiv pentru maestru de a-şi Alinta “odrasla” cu titulatura de… Stradivarius! Sau, aşa cum a fost ea cunoscută ulterior, SUPER-Orchestra. Apoi a interpretat cu el („instrumentul”) muzica într-o manieră imposibil de uitat!
Datorita lui Ion Baciu, orchestra Iaşiului şi-a schimbat numele în renume. Cu Ion Baciu, Academia de Arte “George Enescu” şi Filarmonica au fost o singură echipă şi au contribuit la naşterea „Orchestrei Super”, tot mai cunoscută, începând din anii ’70, în ţară şi străinătate.
Aşa cum spunea cineva, Ion Baciu era un boem, un om prea bun pentru vremurile pe care le trăia. Un exemplu grăitor este întâmplarea care urmează: aşa cum era şi normal, ca om răspunzător de destinul artistic şi munca unui număr numeros de oameni, directorul Baciu era mai bine remunerat. Iar în lungile turnee avea asupra sa mai mulţi bani decât ceilalţi membri ai “expediţiei”.
Aşa stând lucrurile, considera că este nedrept să nu ajute vreun coleg atunci când acesta îi cerea cu împrumut niscaiva bani pentru un cadou celor dragi de acasă. Şi, cu drag, împărţea bunul său cu ceilalţi. Sosit acasă se justifica familiei: “îmi fac mie o mare bucurie atunci când eu pot adduce o bucurie altora!” Doar că preaplinul său sufletesc era – şi nu de puţine ori – înţeles drept… slăbiciune. Sau mai rău.
Doamna Baciu îşi spune, după ani, oful: “eu eram nemulţumită de felul de recunoştinţă pentru gestul făcut de el celor din jur. Dar el aştepta liniştit ca cei datornici să-şi achite datoria, fără a cere cuiva ceva şi nici măcar de a spune cuiva ceva. La întrebările mele – «de ce nu-ţi dau banii, că am şi eu nevoie pentru casă?» – primeam un răspuns cu care nu puteam fi de accord: «nu e datoria mea să ţin minte cui dau banii şi nici să-i cer înapoi. Datoria lor este să fie corecţi şi să achite la timp.»
Foarte frumos gândit. Dar destul de neplăcut pentru echilibrul financiar alfamiliei. Şi doamna Baciu continuă: “dar aşa gândea el şi când avea bani, şi tot aşagândea şi când nu avea. Ne-am dorit o mobilă nouă de dormitor. Şi, la un momentdat, am cumpărat-o făcând un împrumut la C.A.R. Doar că lunile treceau şi datorianu scădea deloc. Cam bănuiam eu de ce. Mai ales că nu se întâmpla pentru primadată. Aşa că m-am dus la contabila şefă, Adriana Sârbuşcă. Cea care a scos din biroul ei un plic pe care scria «Maestrul Ion Baciu – 4.000 lei». Şi mi-a spus că «maestrul nu putea concepe să piardă un apartament de serviciu şi a achitat dumnealui datoria făcută de un membru al orchestrei.»”
Astfel că atunci când venise ordinul de evacuare – căci şi pe vremea “epocii de aur” se făceau evacuări dacă uitai să mai dai pe la casierie! – Ion Baciu, pentru a nu pierde o locuinţă de serviciu de care se putea bucura un alt muzician, a decis să plătească din bugetul personal. Care în nici un caz nu era… sac fără fund!
În anul 1986 Ion Baciu a făcut drumul întors, de la Iaşi la Ploieşti, după douăzeci şi cinci de ani de activitate prodigioasă în Capitala culturală a Moldovei. Şi-a reluat activitatea de prim-dirijor al Filarmonicii “Paul Constantinescu”. A avut concerte în ţară şi străinătate. Doar că…
… În timpul ultimului turneu avut în Italia, în 1991, turneu soldat cu numeroase laude de la critici şi melomani – mass-media acelor zile stă mărturie – o boală necruţătoare l-a lovit fulgerător, întrerupându-i activitatea artistică. A urmat perioada de recuperare medicală din Suedia.
După o lungă suferinţă, a revenit la pupitrul dirijoral. Chiar în ţara nordică. În 30 septembrie 1995 a susţinut două concerte la Nőrkőping cu partitura operei Carmina Burana. A fost încă una dintre realizările vieţii lui artistice. A stăpânit, bolnav fiind, trei sute de orcherstranţi şi corişti, precum şi sufletele a şase mii de spectatori!
Apoi, pe 4 noiembrie 1995 a revenit în ţară. Motivul? Promisese că în ziua de 24 noiembrie să repete succesul din Suedia pe scena Filarmonicii ieşene. “Atât de mult şi-a dorit să aibă loc acest concert, încât nu a vrut cu nici un chip să renunţe la el. Deşi, fiind răcit, nu avea voie să plece din Suedia. Erau prescripţiile medicilor. L-am rugat să amâne concertul pentru o altă dată. Răspunsul lui a fost categoric: «Nu pot! Am promis!»”
S-a stins din viaţă la Ploieşti, patru zile mai târziu, la 8 noiembrie 1995. A fost apoi adus la Iaşi, mai întâi la Filarmonica lui dragă pentru un ultim rămas bun de la cei care l-au cunoscut şi iubit, apoi a fost înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, alături de fiul sau Nicolae.
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(text preluat din: Valentin Andrei –
„Patruzeci de ani de Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț,
File de istorie culturală”, Editura Capriccio, Piatra-Neamț, 2011)
