Foile de Informare
Secolul al XIX-lea, unul cu adevărat „al luminii”, a constituit, printre multe altele, şi începutul jurnalismului pe pământ românesc. Bineînţeles că avântul cultural nu a venit din senin, fundamentul a tot ceea ce s-a întâmplat în plan cultural în provinciile noastre l-a constituit activitatea cărturarilor ardeleni, printre ei Inochentie Micu Klein sau Petru Maior.
Perioada ce a urmat revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu a însemnat, în fapt, un avânt puternic al societăţii româneşti şi din Moldova şi Muntenia. Cultura, învăţământul, arta – în special cea teatrală – au cunoscut o evoluţie ascendentă după anul 1821.
Având în vedere toată această „epocă de trezire naţională”, era imposibil ca pe teritoriul românesc să nu îşi facă apariţia presa. Foile de informare, aşa cum erau ele cunoscute în epocă, aduceau orăşenilor, celor ştiutori de carte, noutăţi din domeniul administrativ, legislativ şi, după destui ani, şi alte informaţii diverse, aşa numitele cancan-uri.
Gazetăria din viitoarele Principate
Primele publicaţii de pe teritoriu românesc au fost cele apărute în Bucureşti – „Curierul românesc” – la 8 aprilie 1829 şi, o lună mai târziu, pe 13 mai 1829, în „dulcele târg al Ieşilor”, „Albina Românească”. Ambele conduse de doi cărturari de frunte ai neamului românesc, Ion Heliade Rădulescu, respectiv Gheorghe Asachi.
Despre tandemul munteano-moldovean (Curierul – Albina), Nicolae Iorga spunea: „Eliad fu adus din Sibiu pentru a i se încredinţa redactarea foii româneşti pe care, înţelegând-o «administrativă, comerţială şi politică», el o intitulă «Curierul românesc». Întâiul număr, foarte rar, apărea la 8 april, înainte ca redactorul să-şi fi putut alcătui tipografie. «Curierul» era alcătuit din două file de format mic, pe hârtie sugătoare, poroasă, cu slova mică, strivită şi destul de ştearsă, fără titluri vizibile pentru materii.
Mulţămită puternicei ocrotiri a lui Mihail Sturdza, privilegiul de ziar se dădu în Moldova lui Asachi, care-şi numea foaia politică – administrativă – literară». Artist şi om de gust cum era, în legătură cu multă lume din Apus, Asachi se pricepu să dea din capul locului o lucrare mult mai bună, pe hârtie tare, bine ţesută, cu litere elegante, uşor de înţeles, cu spaţii între cuvinte şi o împărţeală lesnicioasă; deasupra paginii se vedea o albină, desenată, desigur, de însăşi mâna meşteră a lui Asachi.
Şi un ziar şi altul dădeau ştiri despre război, tot felul de acte administrative privitoare la principatul în care se tipărea fiecare şi, pe lângă aceasta, întâmplătoare buletine comerciale; supt numele deosebitelor ţeri se însemnau cele mai însemnate lucruri petrecute în Europa. Până aici, asămănarea era desăvârşită.”[1]
Apar Foi şi în Ardeal
În acest timp, şi dincolo de munţi (deşi situaţia politică şi socială era diferită de a Principatelor), prin mijlocirea unor învăţaţi se deschid drumurile presei în limba română. Cum zona istorică se afla sub dominaţie austro-ungară, învăţământul şi, deci, şi presa se făceau cu preponderenţă în limbile germană şi maghiară.
Mişcarea memorandistă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, Petiţia Valahilor din Transilvania) – condusă de o mână de intelectuali (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai-Deleanu) a dus la unele reforme.
Astfel, ceva mai târziu, românilor din Transilvania le era dat să poată citi gazete şi în limba română. Primul pas fiind făcut în 1837, din iniţiativa lui Gheorghe Bariţiu. Ajutat de prietenii Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Vasile Pop şi Ion Barac, fiecare dintre ei cu însemnată contribuţie la progresul mişcării culturale din interiorul arcului carpatic.
Perioada de avânt publicistic
După perioada de început a jurnalisticii româneşti în presa din Principate, dar şi de peste munţi, în Ardeal, încep a scrie personalităţi ale vieţii istorice şi sociale, precum Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti.
După 1860, mai ales prin afirmarea unor personalităţi puternice ca Bogdan Petriceicu-Haşdeu sau Titu Maiorescu, începe ziaristica românească adevărată, eliberată de „limba păsărească”, pe care o subliniase, critic, şi Mihai Eminescu.
Se impusese deja, întrucâtva, stilul stiinţific, mai ales prin lucrările istorice ale lui Nicolae Bălcescu, precum şi un anume stil politic prin cuvântările şi textele lui Mihail Kogălniceanu. Astfel că venise vremea unui nou pas înainte, pentru consolidarea unui autentic stil publicistic care avea să cunoască puncte de apogeu prin apariţia lucrărilor lui Haşdeu şi Titu Maiorescu, în articole antologice ca „Patriotism şi neîncredere”, publicat de Haşdeu, în 1868, în „Românul”, şi „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”,apărut în „Convorbiri literare”, tot în 1868, în care Maiorescu critică formele fără fond şi emfaza din discursul gazetăresc. În acelaşi timp se impune editorialul politic temeinic argumentat.
Mihai Eminescu scrie, în 1876, în „Timpul”, organul Partidului Conservator, unde atacă, aşa cum o făcuse şi Titu Maiorescu, politica liberală, străină – în viziunea sa – de specificul românesc.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”
[1] Citate desprinse din lucrarea marelui istoric, ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI ÎN VEACUL AL XIX-lea – de la 1821 înainte.
