Încheiem astăzi miniserialul dedicat toponimelor de pe Valea Muntelui culese din lucrarea apărută în 1973, „Etnografia Văii Bistriței – zona Bicazˮ.
Runc. Loc din pădure unde arborii au fost doborâţi prin tăiere şi pe urmă curăţaţi prin ardere, pentru a putea fi transformat în teren de fâneaţă şi de aşezare permanentă. În runcuri se fac adăposturi pentru oameni şi animale pentru ca iernarea vitelor să se facă acolo. A trecut şi ca onomastic, în „Runcul Chicerului“ . Orice runc de pe Valea Bistriţei e întovărăşit de un onomastic: Runcul lui Platon, al lui Nistor, al lui Crăcăoanu, al lui Matasă, al lui Nemţeanu. Onomasticul aminteşte, de obicei, de moşul sau bătrânul care ,,a runcitˮ pădurea şi pe care mai pe urmă urmaşii lui au populat-o.
Răstoacă. Locul de unde albia unui râu sau a unei grile, prin anumite mijloace, i s-a schimbat cursul. Operaţia de captare şi schimbare a cursului unei ape se zice „răstocireˮ. Printre procedeele de răstocire a unei ape erau şi racii, câşiţele şi dopurile. Sensul lui a răstoci o gârlă e acela de a-i da apă din altă gârlă şi a-i mări debitul, pentru a putea pune în funcţiune o moară sau o piuă şi pentru a prinde peşte. Termenul este strâns legat de viaţa materială a regiunii. În Hangu, pe una din aceste gârle răstocită cu apă din Bistriţa erau două mori, şase piue şi trei herăstraie.
Răscol. Numele locului, rămas ca topic, unde an de an se adunau oile coborâte de la munte după desfacerea stânei, unde vin stăpânii lor de le recunosc după semnele făcute pe urechi, îşi plătesc obligaţiunile de fânaţ şi le iau acasă. Mai din vechime, fiecare sat îşi avea, pentru această operaţiune, destinat un anumit loc; azi răscolirea oilor se face când la unul când la altul dintre gospodari. Obiceiul e străvechi, un răscol în regiune, ca topic, e citat şi într-un document de la Alexandru cel Bun .
Răniş şi râniş. Sensul local, pietrişul care cade din vârf de munte sau obcină şi acoperă coasta. Rânişul la Piatra Detunată, la Turnul Bordii, numit şi la Chetrari, sub Ceahlău. În alte părţi ale ţării are sensul de „margine nisipoasă pe marginea unui lacˮ sau „ruptura de malˮ. Adunături de stânei mari sau mici, dezlipite şi rupte din munte, rostogolite şi îngrămădite unele peste altele sau împrăştiate. Exemplu: La Stane sau Stănile, sub Ceahlău, la izvoarele pârâului Secu şi Izvorul Muntelui. De multe ori, după ce se rostogolesc, sunt prinse de vegetaţie şi capătă înfăţişarea de mari muşuroaie ierboase.
Şneamăţ. După tăierea în pădure, lemnelor corhănite li se dau drumul pe ulucuri, la gura cărora, de multe ori, se grămădesc. Dacă vine un puhoi mare de apă şi le acoperă cu nisip, mâl şi pietriş, se formează o ridicătură numită de localnici şneamăţ. Tot şneamăţ se mai numeşte şi îngrămădirea de butuci şi vreascuri, cărate de ape şi depuse la gura unui pârâu şi pe urmă acoperite de nisipuri şi pietrişuri. Şneamăţele sunt un mare pericol pentru plute.
Senune. Toamna, după ce oile încep să coboare de la munte, pentru ca să se îngraşe şi să se ţină la mârlit, li se dă sare amestecată cu tărâțe. Sarea se aşază pe un trunchi de copac scobit, pus pe picioare sau pe o lespede de piatră.
Păstorii ardeleni, ţuţuieni, mărgineni şi bârsani, în coborârea de la văratic, de pe Ceahlău, poposeau pe înălţimi mai mici şi făceau un fel de stână temporară, zisă de toamnă. Locul era, an de an, acelaşi şi numele a rămas până azi, deşi lespezile de piatră au dispărut. Numele rămas ca topic aminteşte marea grijă pe care o purtau păstorii oilor lor.
Stăuină şi stănuină. Locuri cu iarbă bună şi plăcută oilor. Pe stănuini se aşază stâna şi strunga.
Surduc. Sensul local e de versantul prăpăstios al muntelui sau obcinei, plin cu colţi de piatră, greu de suit şi de om şi de animale, impropriu păşunatului; Surducul Izvorul Alb, Surducul Galu. Acest termen este cunoscut încă din secolul al XlV-lea. Pentru localnicii regiunii Bicaz-Galu, sensul e numai cel de partea netrebnică a unui munte.
Secu, plural seci. Loc argilos şi lutos, care devine după ploi noroios şi cleios. Aceste locuri sunt cele rămase după tăierea pădurilor.
Seciuri, seci sau coşări. Poieniţele din pădure, cu înţelesul de păşune, unde s-a tăiat pădurea şi unde buştenii necăraţi sunt invadaţi de ierburi.
Sâmbra. „Sâmbra era afară din sat, locul unde sunt şi căpiţele de fân. Era sâmbră de iernat şi de primăvărat. La sâmbra de primăvărat, oilor de fătau mai din vreme li se tăiau mieii, pentru rânza din care se făcea cheagul pentru preparat brânza, iar din peliceli se făceau căciuli şi cheptare. Sâmbra ţinea până se adunau oile pentru a fi suite la munte. Atunci învăţau alţi miei să sugă la oile rămase fără puiˮ.
La troci sau la uluci. Locul unde un izvor ţâşneşte din coasta de deal, apa e captată printr-o conductă făcută din coajă de brad sau mesteacăn, numită jgheab, şi curge în nişte teici mari, făcute din trunchiuri de plop, mesteacăn sau plută. Aceste locuri se numesc la troci. Când e ger şi apa din troacă îngheaţă, vitele sunt duse la adăpare la pârâu, într-un anumit loc unde apa nu îngheaţă niciodată, loc se numit „la trociˮ sau „prodanˮ.
Târşeaţe. Stufiş des: Târşeaţele Fundului Secului, Târşeaţele Haştiului, Târşeaţele Podireiului.
Tason. Gura ulucului unde se adună lemnele corhănite.
Turişte. Locul unde se adună oile şi celelalte animale pentru adăpostire. Într-o colindă veche se spune: „Şi s-au luat şi s-au dus / Către Rusalin în sus, / La turiştea oilor / La turiştea cailorˮ. Are largă arie geografică, păstorii l-au dus peste tot locul cutreierat de turmele lor.
Ţiclău. Stâncă, pisc de munte înalt şi ascuţit.
Țanc, plural ţancuri. Coasta unui picior de munte, abruptă şi fără vegetaţie, de sub rocile cele noi ţâşnesc cele vechi sub formă de colţi şi plăci masive.
În târlitură. Locul unde a fost o stână şi care va deveni loc gras. Pentru a putea să se îngraşe cât mai multe locuri, stânele trec de pe o mutare pe alta. Târle mici, cu scopul de a îngrăşa pământul, se instalează şi în jurul satelor. Cele mai mari se instalează în locurile de unde fânul nu poate fi cărat. Oamenii rămân peste iarnă la adăpost, în bordeie sau surle, iar oile după perdele.
Uluc, piancă. Jgheabul pe care se dă drumul lemnelor să alunece, pentru a ajunge la locul destinat, de unde vor fi încărcate şi duse la schela Bistriţei, spre a face plute. Mai înainte vreme, pentru ca butucii să alunece uşor, ulucul se ungea cu seu, azi cu unsoare extrasă din petrol.
Zaton. După ploi îndelungate sau topiri de zăpezi, Bistriţa vine mare, îşi umple albia, se revarsă şi ameninţă să inunde locurile mai joase, adică doliile. Apa ocoleşte grindurile şi formează între curentul principal şi ţărm un braţ, unde, după ce râul revine în albia normală, o parte din apa revărsată se scurge, iar alta rămâne pe loc şi formează, între mal şi grind, un ochi de apă stătătoare, căruia localnicii îi zic zăton. Femeile vin aici de-şi pun la topit cânepa. E întrebuinţat uneori ca sinonim cu topitoare de cânepă.
Zăpodie. Sensul local e cel de vale adâncă între două dealuri. Îl găsim în documente ca topic şi formă geografică cu sensul de faţă netedă pe un deal, iar în cele religioase cu sensul de întunecime şi iad. Pe lângă acest sens, îl mai are şi pe cel de înălţime întinsă, faţă netedă de deal, poieniţă în mijlocul unei păduri, boltitură sau adâncitură, într-o coastă de deal, depresiune mică, zapodia dealului ierboasă cu pajişte frumoasă, vale sau teren între două dealuri. În practica hotărniciilor vechi servea ca semn pentru a arăta hotarele moşiilor.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
