În 1973, Grupul de cercetări complexe Bicaz al Academiei Române, cu sprijinul Comitetului de Cultură și Educație Socialistă a Județului Neamț, edita o lucrare foarte importantă pentru zona Valea Muntelui din ținutul Neamț – „Etnografia Văii Bistriței – zona Bicazˮ.
În cadrul Grupului de cercetări complexe Bicaz, înfiinţat în anul 1954, pe baza hotărîrii Prezidiului Academiei, ca urmare a convenţiei încheiate între Academia Republicii Populare Române şi Ministerul Energiei Electrice, un colectiv lărgit de cercetători a efectuat studii asupra culturii materiale şi spirituale a populaţiei de pe Valea Bistriţei, în special din satele care au intrat în raza lacului de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz.
Colectivul de etnografie al acestui grup de cercetări a fost organizat şi condus de profesorul Romulus Vuia. Materialul s-a cules pe baza unui plan de cercetare dinainte stabilit, în aşa fel încât să fie abordate cele mai importante probleme etnografice. Valoarea materialelor culese este cu atât mai mare cu cât ele reprezintă un document inedit asupra vieţii şi culturii locale din satele care sunt astăzi acoperite de apele lacului de acumulare.
Echipa redacțională, compusă din acad. prof. dr. Șefan Milcu (coordonator șef), dr. Romulus Vuia, dr. Romulus Vulcănescu, dr. Ioan Vlăduțiu, dr. Paul Petrescu, dr. Corneliu Bărbulescu, dr. Radu O. Maier, Aurelian Motomancea, Nicolae Al. Mironescu și Lucia Mureșanu, a adunat în cursul cercetărilor de teren, între anii 1955-1958, o seamă de termeni geografici populari din zona Bicaz. O parte a lor avea un caracter mai general, regional, în timp ce altă parte erau strict locali, zonali.
Capitolul dedicat toponimelor din zona Valea Bistriței – Bicaz era deschis de o observație a autorilor față de ceea ce urma: „Considerăm că acești termeni nu au numai o importanță geografică, de consemnare a topicelor din zonă. Această toponimie minoră reflectă și unele aspecte de viață economică din zonă, care completează înțelegerea în ansamblu a fenomenelor etnografice referitoare la felul de trăi al populației.ˮ
Arșita. Partea dinspre miazăzi a unui munte, obcina, muncel sau deal; partea cea mai bătută de soare: Arșita Verdelui (munte în fața Hangului), Ciocanului (munte din Culmea Hangului), Boiștii (Schit, Ceahlau), Bistricioarei, Hangului, Muntișorului, Arșita lui Mândrilă, a Băieșescului etc.
Deși expuse soarelui mai mult decât alte părți ale aceleiași forme geografice, arșitele nu sunt pârjolite de căldură și nu devin sterpe; dau o bogată vegetație ierboasă; gramineele și leguminoasele de pe arșițe formează un fân de calitate superioară. Pentru localnicii zonei, arșita e sinonim cu văratec și cu fața muntelui; părțile dinspre miază-noapte împădurite, reci și întunecoase sunt numite oarbe sau iernatice.
Arsură. Termen dat unor anumite locuri din păduri de pe podiree (podișuri mici), defrișate pentru a fi transformate în așezări, gospodării sau stâne. Arsura cu arșita nu au același sens.
Cum se face o arsură ? Copacii locului ales pentru așezare, pășune sau fâneață, sunt, înainte de tăiere, cojiți și uscați. Apoi, copacilor li se taie coroana, rămânând ciungi. Unei asemenea arsuri i se mai zice ,,în ciungetˮ̓
Bâtcă. Munte sau deal de formă aproape conică. Localnicii numesc bâtcă numai partea superioară a unei înălțimi, pe care o aseamănă unei căciuli țuguiate care depășește, ca înălțime, relieful înconjurător. Numele este întotdeauna însoțit de un atribut: Bâtca neagră, Bâtca strungăriei, Bâtca frumosului; sau de un onomastic: Bâtca lui Dodu, Bâtca lui Vlad etc. Numele e frecvent între Bicaz și Galu, unde se pot cita peste cincizeci de bâtce.
Bâlc. Un loc așezat, puțin umed, pe care crește din belșug iarbă grasă, bună pentru pășunat și pentru fânul de iarnă. Căutate de păstori, în preajma lor se instalează de obicei stânele. Locuitorii altor regiuni în afară de Moldova numesc bâlc un loc mlăștinos, umed, aproape băltos.
Beucă, băucă. Pârâiaș adânc, cu versantele înalte și drepte (abrupte), prăpăstioase, greu de trecut de pe o parte pe alta, sau o adâncitură, cu înțelesul de loc rău, necurat, periculos. I se mai zice și honcă, hoancă (cu sens de lăcaș al duhurilor necurate). Apelativul beucă e însoțit de un onomastic: Beuca lui Bostan (Audia-Hangu), Beuca Ilenei (sat Secu), Poiana Beucăi (sat Secu). De fiecare beucă e legată o povestire despre o nenorocire a cuiva, de unde s-a nascut și numele persoanei alăturat apelativului.
Buceag și bunceag. Formațiune vegetală specifică florei Ceahlăului, licopodium clavatum, phascum, numit de localnici piedicuța. E un complex de mușchi care formează un covor verde și moale asemănător cu mușchiul tundrelor. Formează, în bună parte, vestita pășune alpină a Ceahlăului, căutată mult de turmele de oi ale bârsanilor, brișcanilor și țuțuienilor.
Bumghereu. Pinten de deal, munte sau obcină, scurt, abrupt și greu de suit, care face parte integrantă din formațiunea înălțimii. Fiecare munte, obcină sau muncel își are bumghereul său.
Bulboană sau învârtitoare, adâncimi ale albiei Bistriței unde apa se învârtește formând vârtejuri. Erau periculoase pentru plute, pe care le putea răsuci și răsturna. Mai toate bulboanele sunt însoțite de un onomastic – Bulboana Preotesei, Bulboana lui Ilie, Bulboana lui Daraban, Bulboana lui Roșu – și de fiecare este legată o nenorocire, o înecare sau o sfărâmare de plute.
Bolătău, bălătaie. Nume de locuri bogate în ierburi. Pe culmile mai netede ale muncelelor, obcinelor și dealurilor, cât și pe coastele mai domoale, apa se scurge mai greu, rămânând mici ochiuri de apă stătătoare, unde umiditatea se păstrează mai mult timp ca în alte părți. Aici ierburile cresc mari, specii variate formează fânețuri bogate. Bălătaiele asigura în bună masură localnicilor fânul necesar pentru iernatul vitelor .
Bârnă. Loc mai umed, în vecinătatea apelor, a pâraielor, loc bun de imaș, pe care se instalează stânele. Cioate sau civate. Locul din pădure unde, dupa cojirea și tăierea arborilor, au rămas numai cioatele e numit de localnici ,,civateleˮ sau ,,în cioateˮ. Până a fi distruse prin ardere, cioatele erau lăsate circa un an. În acest timp creșteau printre ele ierburi unde pășunau vitele mari. În regiunea Neamț, a rămas ca topic: Cioatele Ciungilor, Cioatele Secului, În Cioate (Buhalnița și Galu).
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț
