Focul aprins prin frecarea unor lemne uscate la urcarea oilor la stână care se menţinea nestins până la Sântilie, uneori până la coborârea oilor de la păşunile alpine, se numea foc viu.
Arzând, se credea că acesta distrugea agenţii malefici, mistuia relele din preajma stânei şi ţinea în frâu vrăjitoarele răspunzătoare de toate necazurile şi calamităţile care se abăteau asupra oamenilor, vitelor şi recoltelor: boli, grindină, stricăciuni provocate turmelor de animalele sălbatice şi recoltelor de insectele şi păsările de pădure, necăsătorirea fetelor şi flăcăilor.
Menit să purifice spaţiul prin lumina, căldura şi fumul său, focul viu aprins la începutul sezonului pastoral se deosebea de celelalte focuri rituale aprinse la sărbătorile de peste an (Anul Nou, Lăsatul Secului de Paşti, Măcinici, Joimari, Sânziene) prin tehnologia preistorică a obţinerii şi arderea lui, mocnită, o perioadă îndelungată de timp.
Sunt mai multe argumente care demonstrează că este un foc ritual, nu unul obişnuit: se aprindea numai de bărbaţi, de obicei de tineri necăsătoriţi şi neprihăniţi, la date fixe, la începutul sezonului pastoral sau la data urcării oilor la stâne; se păstra nestins până la Sfântul Ilie, uneori până la coborârea turmei; ciobanii îl săreau ritual şi, uneori, treceau animalele prin fumul produs de foc; se pronunţau anumite formule magice.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
