Era o zi de miercuri. Pentru noi, românii, avea să fie o zi importantă. În plină era a comunismului, în vremea în care iernile ni le petreceam în frigul caselor proprii (căci, cum amar se glumea atunci, caloriferele frigeau de reci ce erau), iar electricitatea lipsea din căminele noastre, fiind înlocuită de lumânări, lanterne cu baterii sau… bateriile autoturismelor (oricum benzina și motorina se livra doar cu porția, astfel că mașinile proprietate personală erau trase mai mereu pe dreapta).
Așa se face că noi, românii acelor ani, căutam oriunde o oază de lumină. Sursele cele mai la îndemână era cultura, sălile teatrelor, cinematografelor sau ale bibliotecilor fiind frecvent vizitate, și sportul. Încă de la începutul anilor ’70, România își făcuse simțită prezența în lumea sportului de înalt nivel. Titlurilor de campioni mondiali la handbal obținute de Penu, Gațu, Gruia și compania li se alăturaseră medaliile de la Europene, Mondiale și, mai ales, Olimpiade cucerite de fetele de la gimnastică, cu magica Nadia în frunte.
Fotbalul, iubit de tot românul, ieșise din găoace în 1970, prin participarea echipei naționale la Mundialul din Mexic. După care s-a așternut liniște peste palmaresul internațional calcistic. Asta până în toamna anului 1982, când Universitatea Craiova (care asigura șapte titulari naționalei noului selecționer, tânărul Mircea Lucescu) a trecut de toți adversarii întâlniți în Cupa UEFA, ajungând să joace în primăvara europeană a anului 1983. Au fost opriți, fără să fie învinși, după două egaluri (0:0 în deplasare și 1:1, pe „Centralul” oltenesc), în semifinale, de Benfica Lisabona.
Prima prezență în semifinalele unei competiții europene de cluburi avea să fie bisată sezonul următor (1983-1984) de Dinamo, cea care, după ce a eliminat în sferturile Cupei Campionilor Europeni deținătoarea en-titre, echipa vest-germană Hamburger S.V., avea să iasă și ea în semifinale, eliminată de celebra echipă engleză F.C. Liverpool.
Sezonul intern 1984-1985 avea să fie dominat de Steaua, care nu mai câștigase campionatul de câțiva ani buni. Cum setea de revanșă pe plan intern se potolise prin titlul de campioană națională, în toamna lui 1985, „viteziștii” (cum, inspirat, erau denumiți steliștii) începeau un parcurs european de vis. Rând pe rând, le ieșiseră în cale, fiind apoi eliminate, campioanele Danemarcei (Vejle B.K.) – 1:1 și 4:1, Ungariei (Honved Budapesta) 0:1 și 4:1, Finlandei (Kuusysi Lahti) 0:0 și 1:0, Belgiei (R.S.C. Anderlecht) 0:1 și 3:0. Urma finala, contra Barcelonei (care eliminase, la rândul ei, în semifinale campioana Suediei, I.F.K. Göteborg). Mare meci, mare, care urma să se dispute în… Spania, la Sevilia!
Eram elev în clasa a VII-a. Venise și ziua de 7 mai, ziua Finalei. Era zi de miercuri, așa cum am mai scris. Aveam șapte ore de curs, care începeau de la 11. Primele două erau de Atelier. Îmi amintesc că nu am lucrat nimic atunci. Împreună cu maistrul nostru, noi, băieții, discutam despre ceea ce avea să fie pe seară. Gândul general era să nu pierdem prea drastic. Barcelona era Barcelona și mai și juca pe tărâm spaniol. Discuțiile s-au purtat și la celelalte ore de curs, chiar dacă mai estompat.
Ceea ce rețin din acea zi de cursuri la gimnaziu e că toți, dar absolut toți profesorii pe care i-am întâlnit la ore în acea zi, fie că erau doamne sau domni, aveau un gând trimis către steliști. Chiar și persoanele cunoscute ca nemicrobiste, și dintre elevi și dintre profesori, țineau să-și spună gândurile. Era ziua în care nu ne mai gândeam la ce spunem. Era ziua în care cred că în toată România comunistă s-a vorbit liber. Fiindcă se vorbea despre Steaua.
Meciul a început la ora 23:00, ora Bucureștiului. Era o oră la care, în celelalte zile, mai toată țara dormea. Programul de la t.v. se termina la ora 22, doar radioul avea program mai lung. Ei bine, în seara de 7 mai, întreaga Românie a fost conectată la vocea lui Teoharie Coca Cosma, omul de radio fiind desemnat să comenteze și pentru televiziune.
Ceea ce a urmat, se știe. O sută douăzeci de minte de emoții, în care, la început, au atacat ei și noi ne-am apărat. Ducadam a fost magistral protejat de linia defensivă (Iovan, căpitan pentru o seară, Belodedici, Bumbescu și Bărbulescu), apărători care, la rândul lor, au beneficiat de ajutorul mijlocașilor (Balint, Bălan, Bölöni și Majearu). Minutele treceau, astfel că ai noștri au prins curaj și am atacat și noi. Sporadic, dar periculos. Steliștii reușiseră să bage spaima în adversari, astfel că, de prin minutul 70 s-a jucat mai mult tactic. La noi a intrat în focul luptei și „secundul” Iordănescu, care avea să-și facă, fără să știe, un meci de retragere de gală!
Era trecut de ora 24, intrasem în ziua de 8 mai. Stadionul „Ramón Sánchez Pizjuán”, în tribunele căruia urcase chiar și Regele Juan Carlos, nu credea decât în victorie. Chiar și la loviturile de departajare. Mai ales că cei mai hârșiți dintre jucătorii steliști, Bölöni și Majearu, au ratat, șuturile lor fiind parate de Urruti, portarul Barcelonei.
Ce nu conștientizaseră încă fanii din tribune (și, recunosc, nici eu, din fața televizorului) era că Steaua avea în teren un sportiv în mare formă, în stare de grație! Ducadam al nostru, cel venit la clubul militar de la Vagonul Arad, a avut o stăpânire de sine și o concentrare fenomenale. Rând pe rând, în fața sa, s-au perindat Alexanco, Pedraza, Alonso și Marcos. Patru șuturi, patru parade! Trei în dreapta sa, al patrulea în stânga. Plonjoanele lui Helmut al nostru au fost eficiente. În ajutorul său au sărit Lăcătuș și Balint, cei mai tineri fotbaliști din teren ai Stelei. Ba chiar, Marius îi și spusese antrenorului Emerich Jenei: „Nea Imi, lasă-ne să batem și te facem mare în seara asta!”
Joi, 8 mai, aproape de ora 0:30. La radio și la televizor, în toată România se aude vocea regretatului Teoharie Coca Cosma: „Lăcătuș trebuie să înscrie! Lăcătuș va înscrie!”. Ceea ce Marius a făcut, fiind imitat de Găboajă. Prilej pentru același comentator să strige în difuzoare: „Suntem finaliști! Am câștigat Cupa!”
A urmat, în micul meu dormitor, unde mă uitam la meci împreună cu tata, o bucurie de nedescris. Una imensă în suflet, dar nestrigată, căci autoritățile nu dădeau voie la exprimarea manifestărilor decât „în mod decent”. Dar, pe stradă tot a trecut un nene care a strigat, la acea oră mică din noapte, în gura mare HAI STEAUA! Au trecut de atunci, iată, treizeci și nouă de ani. Sentimentele s-au mai estompat, dar mândria trăită în acea seară a rămas intactă. Sunt convins, seara de 7 mai a anului 1986 va mai fi încă mulți ani pomenită de români!
Valentin ANDREI
